Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Don’t look back in anger

Don’t look back in anger

Feb 27, 2014

Boston.com Nu voiam să scriu ceva despre acest subiect. A vorbit prea multă lume, unii cunoscând problema foarte bine, alții (majoritatea)… diletanți. Undeva prin zona descrisă în finalul frazei de mai sus m-aș încadra și eu, dar parcă mi-aș spune amator, sună mai neutru. M-au surprins unele articole, nu le dau aici link, nu au importanță prea mare. Sau poate au, dar nu pentru mine. M-au surprins prin chemarea la indiferență. La egoism și egocentrism. La izolaționism, până la urmă. „Eh, ce ne pasă nouă de Ucraina. Nimănui nu-i pasă. Ba chiar ar trebui să nu mai fraternizăm atât cu ei, că e plin de fasciști în Piața Independenței! Plus că avem divergențe teritoriale cu ei.” Da, poate așa e. Avem divergențe cu ei în privința teritoriului, dar, la fel de bine, ar trebui să ne aducem aminte că, odată intrați în Uniunea Europeană, am renunțat la orice pretenție de acest gen. Suntem stat parte a UE în granițele naționale din momentul aderării. Și poate nu strică puțină istorie. Cine ne-a luat o parte din țară și când… Ce treabă are Ucraina cu faptul că, în 1945, granițele s-au trasat de către învingători? Noi n-am făcut (oficial) parte din tabăra celor care au avut ceva de spus. Nici noi, dar nici ucrainienii. Cum nici polonezii nu au făcut, nici cehii, nici slovacii, nici balticii, nici nemții… Noi am fost învinși. Și am înghițit în sec și am cedat. Și apoi am tot cedat, și am dat, și iar am dat. Ucrainienii (RSS Ucraina, de fapt) au primit, fără să ceară, părți din România. În realitate, le-a primit Uniunea Sovietică. Așa că mi se pare absurd ca, pornind de la un trecut mult prea tulbure, să mai căutăm vinovați printre vecini.  Suntem toți victime. Toți! Aveți impresia că rușii sunt altceva? Vă înșelați. Dușmanul poporului rus era, uneori, chiar poporul rus. Au suferit și ei la fel ca noi. Poate chiar mai mult. Murind cu milioanele, înainte să-i atace nemții. Au sfârșit și ei în Siberia, chiar alături de învinșii lor din ultimul mare război. Gulagul a zdrobit suflete și trupuri la întâmplare. Marile realizări sovietice din stepa Asiei Centrale sau de dincolo de Cercul Polar, realizări faraonice, fără...

Со́чи, Soci, Sochi, Sotschi sau Sotchi?

Topicul zilei, văd… Bine, Ovidiu are dreptate, nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre cum nu mă prind eu care-i logica/regula în toată povestea asta cu numele orașelor de prin alte țări. Și nu doar în limba română, cam peste tot. Cred că excepție fac doar slavii (și doar cei care scriu cu caractere chirilice), făcând direct transpunerea fonetică din limba originală. Dar nici aici nu sunt sută la sută sigur că se respectă regula. Poate cineva să îmi explice de ce (și aleg câteva exemple chiar dintre cele date de Ovidiu): Liverpool, Leeds, dar Londra, nu London Sochaux, Paris, Toulouse, dar Marsilia, nu Marseille Berlin, Dortmund, dar Hanovra, nu Hannover. Milano, Torino, dar Florența, nu Firenze Pancevo, Novi Sad, dar Belgrad, nu Beograd Katowice, dar Cracovia, nu Kraków Murmansk, Sankt Petersburg, dar Moscova, nu Moskva Salzburg, Klagenfurt, dar Viena, nu Wien. Și mă opresc aici, că exemple ar fi măcar unul din fiecare țară. Deci? Care-i regula? Există vreuna? Sau totul ține de cutumă, de folosirea din trecut a numelor (deși și aici aș putea să comentez, nu mai zice nimeni...

Burying the Past

Burying the Past

Jan 16, 2014

Scriam mai demult despre dimensiunea aproape inimaginabilă a pierderilor Rusiei în timpul ultimului Război Mondial. Peste douăzeci de milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei găsindu-și sfârșitul în granițele fostului imperiu sovietic. Au fost regiuni care au stabilit recorduri triste ale mortalității. Blocadele Stalingradului, Leningradului sau Moscovei s-au ridicat și susținut cu milioane de victime. Civili. Localnici. Vastele câmpii ale Rusiei europene au fost și ele împânzite și hrănite de și cu trupuri din ambele părți. Militari și civili. Ruși, ucrainieni, belaruși, germani, români, maghiari. Și alte nații… La începutul lunii am văzut un reportaj extraordinar pe BBC World. Făcut de o jurnalistă BBC, dar rusoaică. O mână de tineri, pe banii lor și din timpul lor, caută locurile în care s-a murit din greu în acele vremuri și aduc la lumină rămășițele soldaților. Pentru a le reîngropa. În sicrie și sub steagul Rusiei. În condițiile în care marea armată rusă a declarat, prin conducătorii ei, că este imposibil să poată susțină financiar acest proiect. În 1963, guvernul URSS a dat ordin să dispară toate urmele războiului. Asta însemnând să planteze păduri peste câmpurile de bătălie. Nu era greu să găsească locurile… Astăzi (de prin 1990 spre prezent, de fapt), poți repera ușor pe hărțile puse la dispoziție pe internet. Sunt copaci tineri, pâlcuri de copaci și chiar păduri acolo unde n-ar trebui să fie. Și nu trebuie să faci altceva decât să treci cu detectorul de metale pe deasupra pământului. Și apoi să sapi. Sunt nesfârșite „gropi” comune. Câmpii, de fapt. Stepă transformată, în câteva decenii, în păduri. În unele cazuri, rădăcinile trecuseră prin trupurile soldaților. Trupurile a peste jumătate de milion de soldați ruși au fost descoperite și îngropate așa cum trebuie. Multe au fost identificate… Urmașii celor care au murit atunci au aflat, în cele din urmă, unde i-au pierdut pe cei dragi. Și știu, atâți câți au mai rămas, la ce mormânt să-i plângă. Citiți articolul de pe site-ul BBC, merită!  Digging for their lives: Russia’s volunteer body hunters Și dacă reușiți să aflați când o să mai fie reprogramat reportajul Olgăi Ivshina pe BBC World, să nu-l ratați. E emoționant. Și gândiți-vă că sunt mulți bunici sau străbunici (poate chiar de-ai...

Două recomandări

Două recomandări

Apr 27, 2013

Nu scriu review-uri ale filmelor. Nici măcar ale gadgeturilor sau mașinilor. Deși pe astea din urmă le testez. Fie după ce le cumpăr (mda…), fie înainte. Îmi spun doar părerea ca și consumator, fără pretenția de a avea vreo expertiză în domeniu. Doar încerc să transmit ce și dacă mi-a plăcut. Pentru azi, am două filme. Ambele au ceva în comun. Sunt plasate ca și orizont de timp în perioada neagră a Celui de-al Doilea Război Mondial. Și, mai mult decât atât, nu au în prim-plan războiul. Sunt povești (adevărate!) despre supraviețuire. Despre libertate. Despre oameni care nu au așteptat, nepăsători, ca soarta să le fie scrisă de alții. Poate că recomandările vin cam târziu față de momentul lansării, dar asta e. Un film e bun și după o jumătate de secol. Actorii sunt, și ei, de excepție. Fără alte comentarii, vă las să priviți cele două trailer-e. (Am păstrat titlurile în original, întotdeauna sună mai bine.) Și vă sfătuiesc să le vedeți. The way back Defiance Sursa foto: aici și aici....

Murmansk

Murmansk

Apr 8, 2013

”Well now, citizen, look at yourself. You’ve stayed ’til one. Now it’s closing time! Paid your tab? Better tote it up. Or are you planning to stay ’til dawn? Damn. With a face that has forgotten how to smile I walked away from the past… From the Hotel Arctic Into a darkness untouched by any god: The blind polar night.”  “A Toast to Zhenya” – Yuri Iosifovich Vizbor Murmansk. Aproape de capătul lumii. Al lumii civilizate… La extremitatea boreală a peninsulei Kola, cu două grade deasupra Cercului Polar de Nord (68°N, 33° E)…Este unul dintre cele mai izolate orașe ale Rusiei, dar cu o vârstă pe care unii semeni de-ai noștri, mai norocoși sau doar mai longevivi, au atins-o și chiar au depășit-o: 97 de ani. Ultimul țar al Rusiei e cel care decide nașterea acestui oraș, cu scopuri, evident, militare. Nu apucă să-și vadă creația… Tot odată cu Revoluția Sovietică, numele îi este schimbat din cel cu conotație țaristă (Romanov pe Murman) în numele pe care îl mai păstrează și azi. În cazul Murmansk, mi-e greu să cred că ar avea șanse să revină la denumirea lui istorică, adevărul fiind că, în timpurile dinaintea comunismului, orașul, practic, nu exista… Aproape a dispărut în Al Doilea Război Mondial, sub atacurile armatei germane în 1941, dar nu a fost niciodată cucerit, rămânând una dintre porțile de intrare a resurselor (necesare efortului de război a URSS) până la sfârșitul acestuia. În prezent e cel mai mare oraș dincolo de Cercul Polar.  Cu mai mult de 300.000 de locuitori (deși la sfârșitul mileniului erau cu 50% mai mulți), Murmansk e un „spike” în zona respectivă. Din toate punctele de vedere. Aplicând tiparul comportamental al unor animale de la antipozi (pinguinii se strâng în grupuri compacte pentru a evita pierderile de temperatură individuale), orașul s-a dezvoltat aproape integral pe verticală. Procentul clădirilor care adăpostesc o singură familie? 1%! View Larger Map Temperatura medie anuală oscilează în jurul punctului de îngheț al apei… Temperatura medie anuală! Sub douăzeci de zile pe an cu soare și cer senin, cele mai multe zile cu precipitații din Europa, aproape jumătate de an cu ninsoare, șaizeci și cinci de zile… (nopți ?) de cicluri...

Dezgheț

Dezgheț

Mar 11, 2013

Mathias Rust: “I was thinking I could use the aircraft to build an imaginary bridge between West and East to show that a lot of people in Europe wanted to improve relations between our worlds.” (BBC) Luna mai a anului 1987. Pe 28, mai exact. Uniunea Sovietică (Partidul Comunist, ca să respectăm adevărul istoric) era condusă de doi ani de către Mihail Gorbaciov, succedându-i lui Cernenko, ultimul din linia dură a partidului. Războiul rece, deși nu era evident pe atunci și nici nu se voia a se spune pe șleau asta, aluneca, încet, dar sigur, spre ultimele lui momente. Peste patru decenii de încrâncenare, de replici dure, de înarmare ale ambelor tabere nu aduseseră nimic bun. Uniunea Sovietică, țările prietene și comunismul erau departe de paradisul promis de Engels, Marx și Lenin. Statele Unite și Europa Occidentală se îndepărtau prin bună-stare de toate astea și stârneau invidia locuitorilor țărilor de dincolo de cortina de fier. În acest statu-quo, 28 mai a fost o zi care a grăbit sfârșitul. Un avion de mici dimensiuni decola cu trei săptămâni mai devreme din Hamburg. Destinația finală: Moscova, Piața Roșie. Un adolescent, Mathias Rust, a reușit o performanță pe care niciun serviciu secret nu o reușise și nici nu a mai reușit-o până atunci. Să ridiculizeze întregul sistem de apărare al rușilor. După zboruri deasupra Europei de Nord (drumul până în Islanda e, probabil, legat de insuccesul discuțiilor dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov de la Rejkjavik din toamna anului precedent) și o scurtă escală pentru realimentare la Helsinki , Mathias Rust trece Baltica și intră pe teritoriul defunctei URSS. Deasupra Estoniei e interceptat de un MIG23, dar, fără nicio explicație, e lăsat să zboare mai departe. Reușește să ajungă deasupra Moscovei în jurul orei 7 (seara) și, după câteva încercări nereușite de a ateriza chiar în Piața Roșie, decide să aterizeze la câțiva metri depărtare, lângă Catedrala Sf. Vasile: „My plan was to land in Red Square, but there were too many people and I thought I’d cause casualties.” Urmările acțiunii sale pline de curaj au fost benefice perestroikăi. Gorbaciov a reușit să scape de greii conservatori (în frunte cu Ministrul Apărării), destituind sute de generali sovietici,...

Pagina 3 din 10
«
2
3
4
10
»