Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

“Look, if you had one shot, or one opportunity”

“Look, if you had one shot, or one opportunity”

Apr 18, 2014

Mă uitam acum două zile la Valkyrie și mi-am dat seama că, dincolo de câteva rânduri citite în fugă despre Claus von Stauffenberg și despre încercarea lui de a-l asasina pe Adolf Hitler, nu știam mare lucru. Habar n-aveam de amploarea și de ramificațiile acestei conspirații… Foarte interesant filmul, la fel de interesant și adevărul istoric (sau multiplele interpretări/puncte de vedere ale acestui moment pe care le-am găsit cu ajutorul world-wide-web). A, și poate că ar trebui menționat că n-a fost singura încercare de eliminare a conducătorului nazist… au mai fost. Unele chiar atentate în toată regula. Într-una dintre cele mai crunte dictaturi ale istoriei pe care o cunoaștem, au existat oameni care au îndrăznit să se ridice, să ridice pumnul și să moară. Poate nu neapărat pentru libertate sau o cauză nobilă, ci pentru simplul motiv că nu mai putea fi martorii unor crime atât de absurde… Am selectat doar încercările de după izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial… Și mă voi referi doar la ultimul atentat, cel al colonelului von Stauffenberg. Ce ar fi însemnat dacă ar fi fost unul reușit. Era 20 iulie. Războiul era deja pierdut pentru Reichul German. Trupele aliate trecuseră de D-Day și debarcaseră în Normandia. Rușii aproape eliberaseră vastul teritoriu al URSS, dar Europa continentală era încă (cu mici excepții) sub ocupație nazistă. Logic, și România era încă de partea Germaniei. Dar vorbim de aproape un an de război. Nu putem fi siguri că războiul s-ar fi încheiat imediat după moartea lui Hitler (așa cum nu s-a întâmplat nici în 1945). Și poate nu din cauza nemților. Dar sute de mii, poate milioane de vieți ar fi fost salvate. Cu siguranță. Lagărele de concentrare/exterminare n-ar mai fi funcționat până în 1945. Iată cum a arătat realitatea post-Rastenburg. „July 25, 1944: Anglo-American forces break out of Normandy August 1, 1944: Warsaw Polish uprising begins August 15, 1944: Allied forces land in southern France August 25, 1944: Liberation of Paris December 16, 1944: Battle of the Bulge January 12, 1945: Soviet winter offensive January 18, 1945: Death march of nearly 60,000 prisoners from the Auschwitz camp system in southern Poland January 25, 1945: Death march of nearly 50,000 prisoners from theStutthof camp system in northern Poland January...

Don’t look back in anger

Don’t look back in anger

Feb 27, 2014

Boston.com Nu voiam să scriu ceva despre acest subiect. A vorbit prea multă lume, unii cunoscând problema foarte bine, alții (majoritatea)… diletanți. Undeva prin zona descrisă în finalul frazei de mai sus m-aș încadra și eu, dar parcă mi-aș spune amator, sună mai neutru. M-au surprins unele articole, nu le dau aici link, nu au importanță prea mare. Sau poate au, dar nu pentru mine. M-au surprins prin chemarea la indiferență. La egoism și egocentrism. La izolaționism, până la urmă. „Eh, ce ne pasă nouă de Ucraina. Nimănui nu-i pasă. Ba chiar ar trebui să nu mai fraternizăm atât cu ei, că e plin de fasciști în Piața Independenței! Plus că avem divergențe teritoriale cu ei.” Da, poate așa e. Avem divergențe cu ei în privința teritoriului, dar, la fel de bine, ar trebui să ne aducem aminte că, odată intrați în Uniunea Europeană, am renunțat la orice pretenție de acest gen. Suntem stat parte a UE în granițele naționale din momentul aderării. Și poate nu strică puțină istorie. Cine ne-a luat o parte din țară și când… Ce treabă are Ucraina cu faptul că, în 1945, granițele s-au trasat de către învingători? Noi n-am făcut (oficial) parte din tabăra celor care au avut ceva de spus. Nici noi, dar nici ucrainienii. Cum nici polonezii nu au făcut, nici cehii, nici slovacii, nici balticii, nici nemții… Noi am fost învinși. Și am înghițit în sec și am cedat. Și apoi am tot cedat, și am dat, și iar am dat. Ucrainienii (RSS Ucraina, de fapt) au primit, fără să ceară, părți din România. În realitate, le-a primit Uniunea Sovietică. Așa că mi se pare absurd ca, pornind de la un trecut mult prea tulbure, să mai căutăm vinovați printre vecini.  Suntem toți victime. Toți! Aveți impresia că rușii sunt altceva? Vă înșelați. Dușmanul poporului rus era, uneori, chiar poporul rus. Au suferit și ei la fel ca noi. Poate chiar mai mult. Murind cu milioanele, înainte să-i atace nemții. Au sfârșit și ei în Siberia, chiar alături de învinșii lor din ultimul mare război. Gulagul a zdrobit suflete și trupuri la întâmplare. Marile realizări sovietice din stepa Asiei Centrale sau de dincolo de Cercul Polar, realizări faraonice, fără...

Со́чи, Soci, Sochi, Sotschi sau Sotchi?

Topicul zilei, văd… Bine, Ovidiu are dreptate, nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre cum nu mă prind eu care-i logica/regula în toată povestea asta cu numele orașelor de prin alte țări. Și nu doar în limba română, cam peste tot. Cred că excepție fac doar slavii (și doar cei care scriu cu caractere chirilice), făcând direct transpunerea fonetică din limba originală. Dar nici aici nu sunt sută la sută sigur că se respectă regula. Poate cineva să îmi explice de ce (și aleg câteva exemple chiar dintre cele date de Ovidiu): Liverpool, Leeds, dar Londra, nu London Sochaux, Paris, Toulouse, dar Marsilia, nu Marseille Berlin, Dortmund, dar Hanovra, nu Hannover. Milano, Torino, dar Florența, nu Firenze Pancevo, Novi Sad, dar Belgrad, nu Beograd Katowice, dar Cracovia, nu Kraków Murmansk, Sankt Petersburg, dar Moscova, nu Moskva Salzburg, Klagenfurt, dar Viena, nu Wien. Și mă opresc aici, că exemple ar fi măcar unul din fiecare țară. Deci? Care-i regula? Există vreuna? Sau totul ține de cutumă, de folosirea din trecut a numelor (deși și aici aș putea să comentez, nu mai zice nimeni...

Burying the Past

Burying the Past

Jan 16, 2014

Scriam mai demult despre dimensiunea aproape inimaginabilă a pierderilor Rusiei în timpul ultimului Război Mondial. Peste douăzeci de milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei găsindu-și sfârșitul în granițele fostului imperiu sovietic. Au fost regiuni care au stabilit recorduri triste ale mortalității. Blocadele Stalingradului, Leningradului sau Moscovei s-au ridicat și susținut cu milioane de victime. Civili. Localnici. Vastele câmpii ale Rusiei europene au fost și ele împânzite și hrănite de și cu trupuri din ambele părți. Militari și civili. Ruși, ucrainieni, belaruși, germani, români, maghiari. Și alte nații… La începutul lunii am văzut un reportaj extraordinar pe BBC World. Făcut de o jurnalistă BBC, dar rusoaică. O mână de tineri, pe banii lor și din timpul lor, caută locurile în care s-a murit din greu în acele vremuri și aduc la lumină rămășițele soldaților. Pentru a le reîngropa. În sicrie și sub steagul Rusiei. În condițiile în care marea armată rusă a declarat, prin conducătorii ei, că este imposibil să poată susțină financiar acest proiect. În 1963, guvernul URSS a dat ordin să dispară toate urmele războiului. Asta însemnând să planteze păduri peste câmpurile de bătălie. Nu era greu să găsească locurile… Astăzi (de prin 1990 spre prezent, de fapt), poți repera ușor pe hărțile puse la dispoziție pe internet. Sunt copaci tineri, pâlcuri de copaci și chiar păduri acolo unde n-ar trebui să fie. Și nu trebuie să faci altceva decât să treci cu detectorul de metale pe deasupra pământului. Și apoi să sapi. Sunt nesfârșite „gropi” comune. Câmpii, de fapt. Stepă transformată, în câteva decenii, în păduri. În unele cazuri, rădăcinile trecuseră prin trupurile soldaților. Trupurile a peste jumătate de milion de soldați ruși au fost descoperite și îngropate așa cum trebuie. Multe au fost identificate… Urmașii celor care au murit atunci au aflat, în cele din urmă, unde i-au pierdut pe cei dragi. Și știu, atâți câți au mai rămas, la ce mormânt să-i plângă. Citiți articolul de pe site-ul BBC, merită!  Digging for their lives: Russia’s volunteer body hunters Și dacă reușiți să aflați când o să mai fie reprogramat reportajul Olgăi Ivshina pe BBC World, să nu-l ratați. E emoționant. Și gândiți-vă că sunt mulți bunici sau străbunici (poate chiar de-ai...

Două recomandări

Două recomandări

Apr 27, 2013

Nu scriu review-uri ale filmelor. Nici măcar ale gadgeturilor sau mașinilor. Deși pe astea din urmă le testez. Fie după ce le cumpăr (mda…), fie înainte. Îmi spun doar părerea ca și consumator, fără pretenția de a avea vreo expertiză în domeniu. Doar încerc să transmit ce și dacă mi-a plăcut. Pentru azi, am două filme. Ambele au ceva în comun. Sunt plasate ca și orizont de timp în perioada neagră a Celui de-al Doilea Război Mondial. Și, mai mult decât atât, nu au în prim-plan războiul. Sunt povești (adevărate!) despre supraviețuire. Despre libertate. Despre oameni care nu au așteptat, nepăsători, ca soarta să le fie scrisă de alții. Poate că recomandările vin cam târziu față de momentul lansării, dar asta e. Un film e bun și după o jumătate de secol. Actorii sunt, și ei, de excepție. Fără alte comentarii, vă las să priviți cele două trailer-e. (Am păstrat titlurile în original, întotdeauna sună mai bine.) Și vă sfătuiesc să le vedeți. The way back Defiance Sursa foto: aici și aici....

Murmansk

Murmansk

Apr 8, 2013

”Well now, citizen, look at yourself. You’ve stayed ’til one. Now it’s closing time! Paid your tab? Better tote it up. Or are you planning to stay ’til dawn? Damn. With a face that has forgotten how to smile I walked away from the past… From the Hotel Arctic Into a darkness untouched by any god: The blind polar night.”  “A Toast to Zhenya” – Yuri Iosifovich Vizbor Murmansk. Aproape de capătul lumii. Al lumii civilizate… La extremitatea boreală a peninsulei Kola, cu două grade deasupra Cercului Polar de Nord (68°N, 33° E)…Este unul dintre cele mai izolate orașe ale Rusiei, dar cu o vârstă pe care unii semeni de-ai noștri, mai norocoși sau doar mai longevivi, au atins-o și chiar au depășit-o: 97 de ani. Ultimul țar al Rusiei e cel care decide nașterea acestui oraș, cu scopuri, evident, militare. Nu apucă să-și vadă creația… Tot odată cu Revoluția Sovietică, numele îi este schimbat din cel cu conotație țaristă (Romanov pe Murman) în numele pe care îl mai păstrează și azi. În cazul Murmansk, mi-e greu să cred că ar avea șanse să revină la denumirea lui istorică, adevărul fiind că, în timpurile dinaintea comunismului, orașul, practic, nu exista… Aproape a dispărut în Al Doilea Război Mondial, sub atacurile armatei germane în 1941, dar nu a fost niciodată cucerit, rămânând una dintre porțile de intrare a resurselor (necesare efortului de război a URSS) până la sfârșitul acestuia. În prezent e cel mai mare oraș dincolo de Cercul Polar.  Cu mai mult de 300.000 de locuitori (deși la sfârșitul mileniului erau cu 50% mai mulți), Murmansk e un „spike” în zona respectivă. Din toate punctele de vedere. Aplicând tiparul comportamental al unor animale de la antipozi (pinguinii se strâng în grupuri compacte pentru a evita pierderile de temperatură individuale), orașul s-a dezvoltat aproape integral pe verticală. Procentul clădirilor care adăpostesc o singură familie? 1%! View Larger Map Temperatura medie anuală oscilează în jurul punctului de îngheț al apei… Temperatura medie anuală! Sub douăzeci de zile pe an cu soare și cer senin, cele mai multe zile cu precipitații din Europa, aproape jumătate de an cu ninsoare, șaizeci și cinci de zile… (nopți ?) de cicluri...

Pagina 3 din 10
«
2
3
4
10
»