Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Ai grijă ce-ți dorești

Ai grijă ce-ți dorești

Jul 6, 2014

Cu mult timp în urmă, ca adolescenți, ne adunam, mai mulți, în Parcul Central din Târgu Jiu, în jurul unui studiou de înregistrări. Toți eram „rockeri”, ăsta era numitorul comun. Genurile, în schimb, plecau de la Pink Floyd, treceau prin Iron Maiden sau Judas Priest, și ajungeau la nume prea thanatice, ca Morbid Angel, Canibal Corpse, Death… Mă rog, ați prins ideea, nu despre muzică e vorba. Ca și vârste, spectrul era la fel de larg, de la puștani care de abia intrasem în particula „teen”, până la veterani care ieșiseră de câțiva ani din ea. Ne întindeam cam un deceniu, de la Prâslea la Matusalem. Iar ca studii, de la școala generală, la masterat. Pierdeam mult timp pe acolo. Bine, poate e prea mult spus „pierdeam”, mai ales că acolo am făcut primii mei bani de buzunar din altă sursă decât părinții. Și mai ales că acolo am ascultat mai multă muzică decât alții într-o viață. Muzică și povești. Unii fiind deja studenți, aveau ce să povestească. Și îmi aduc aminte de un tip (de fapt, îmi aduc aminte de orice tip care „atârna” cu noi pe acolo, dar despre unul, în special, vreau să vă vorbesc acum) care a zis ceva ce mi s-a părut interesant: că nu și-a dorit, până atunci, cu adevărat, decât două lucruri în viață. Primul era o bicicletă. Al doilea, să ajungă jurnalist. Destul de resemnat, a zis că pentru bicicletă e deja prea mare… Nu-mi dau seama de ce mi-au rămas cuvintele lui în cap, chiar nu îmi dau seama. Până vineri seara, când, pe TVR HD, am văzut o emisiune făcută de el. Și mi-am reamintit de cuvintele lui… Cred că-i mai văzusem articole prin presa online, dar nu-l văzusem și la TV. Jurnalistul se numește Gabriel Geamănu, lucrează la TVR și, până ieri, nu știam că are o grămadă de reportaje care merită văzute. Și, fără să vrei, îți dai seama că poate nu-i chiar atât de bine să ți se îndeplinească toate dorințele în viață. Cine știe dacă aș fi auzit vreodată de un ciclist pe nume Gabriel...

Дыши (Respiră) – Serebro

Дыши (Respiră) – Serebro

Aug 4, 2012

Un grup apărut pentru Eurovision 2007. Încă mai cântă, chiar dacă nu mai are componenţa iniţială. Nu am mai găsit încă o piesă de-a lor care să îmi placă la fel de mult, dar cea de mai jos demonstrază că poţi să cânţi bine fără să o faci în engleză sau portugheză, că văd că la noi ăsta e trendul… Sursa foto:...

Salut! Mă numesc Cosmin şi sunt un blogger mic.

Salut! Mă numesc Cosmin şi sunt un blogger mic.

Mar 4, 2012

Ante scriptum: Înainte să mă apuc să scriu pe blog, undeva prin mai 2011, singurul mod prin care credeam că poți să faci bani din blog e să ai banner-e afișate la tine pe site… La firma pentru care am lucrat anul trecut era cineva (de fapt, erau mai mulți, dar am în minte o singură persoana, mi-e mai ușor cu exercițiul de imaginație) care avea impresia că se pricepe la orice. La absolut orice. Nu existau limite. Și, probabil că ar fi fost un A-lister, dacă ar fi avut și talent la scris. Sau dacă ar fi descoperit minunata lume a biților din spatele ecranului. Din fericire, asta nu s-a întâmplat. „Din fericire”… pentru că aria competenței ei se termină brusc acolo unde începe limba română. Audiență avea, că nu era singură în birou. Și eu o auzeam ce spune, fiind mai greu să ignori. La care trebuie să adaug masochismul de care dădeam dovadă uneori, ascultând-o voit. Ca să văd până unde merge. Dar cu ce rezultat, vă puteți ușor imagina. Dincolo de câteva comparații puerile și de niște idei pe care le mai auzi doar în galeriile echipelor de fotbal (nefondate și nedezvoltate), nu prea putea produce. Un amestec dubios de pseudo-competență. Legende urbane, în cel mai bun caz. Ce-i cu paralela asta? Păi nu e evident? Să luam frumoasa lume a bloggerilor de astăzi. Aștia mari, pe care noi nu îi ascultăm, aștia care sunt capabili să scrie despre orice. Aștia care fac „jdemii” de euro din blogging. Aștia care au toată lumea la picioare, aștia cărora le mănâncă orice companie din palma. Ei știu totul despre orice. Ei dețin adevărul absolut. Dar construit din ce? Și poate asta nu m-ar deranja. Chiar aș lectura cam orice recenzie, mai ales că unii au un stil inconfundabil și haios în a scrie despre ceva. Și parcă nu-i atât de evidentă reclama. Dar mi se pare atât de deplasat să ai un advertorial lângă un articol în care faci praf un jurnalist pentru că e partinitor. Stau și mă întreb dacă nu-i mai periculoasă o propagandă bazată pe un contract pusă în comparație cu opinia subiectivă a unuia, altuia. Cum să nu...

Cât o mie de cuvinte

Cât o mie de cuvinte

Feb 15, 2012

Cu fotografia asta, Damir Sagolj (Reuters) a câştigat unul dintre premiile World Press Photo. Nu e prima oară când o văd şi senzaţia de gol în stomac îmi revine la fiecare nouă re-vedere. Grotesc, frică, absurd. Întuneric. Lipsa oricărei speranţe… Damir s-a născut în Sarajevo (foto), un alt oraş care a adunat, atât de mult timp, disperare....

Everything is a copy of a copy of a copy!

Everything is a copy of a copy of a copy!

Feb 4, 2012

M-am tot gândit la o chestie, cu mult timp în urmă. Cum nu sunt un fotograf, nici măcar amator, arhiva mea personală e extrem de restrânsă. Adică, oricât de mult mi-ar plăcea, dacă ar fi să ilustrez ceea ce scriu doar cu poze de-ale mele, probabil că aş avea un post pe săptămână. Aşa că apelez la world wide web… Căutarea o fac, într-un foarte mare procent, în limba română. Rezultatele afişate provin, logic, din punct ro. Sau din site-uri scrise în limba română. Dacă aleg o poză, link-ul merge către site-ul pe care am găsit-o (exceptând cazul în care un link către sursă există pe acel site). Nu trebuie să ai Academia de Arte ca să realizezi că fotografia nu e opera celui care scrie pe acel blog/site. Îmi dau seama că nu-i OK, ştiu că există instrumente (tool-uri, da?) care pot să compare imaginile, dar cum internetul e o copie factorială a oricarui material media, cum poţi  să ai certitudinea că ai ajuns la original? Nu mă leg de ACTA & stuff… Ci doar de cât de moral e să primească credit unul care a “şutit” o fotografie? Cum pot să știu care e originalul, dacă nu e o fotografie despre care să știu mai multe? Nu aş fi pus pe blog gândul ăsta, dacă n-aş fi citit la Marian Hurducaş un articol (oarecum) pe aceeaşi temă. Așa o fi bine? Sursa foto: aici. Autor: Daniel...

Întrebări fără niciun sens

Întrebări fără niciun sens

Feb 2, 2012

Nu că aş vrea să mă iau de inteligenţa unor reporteri TV (sunt prea multe dovezi că n-am de ce să o fac), dar sunt şocat de prea multe ori de câte o întrebare de a lor. Bine, ei respectă anumite tipare. Iar eu, fără studii în domeniu, ar cam trebui să mă abţin. Numai că, remarca mea nu are nicio legătură cu jurnalismul. Are cu logica… Cum să întrebi pe cineva care e acuzat (sau doar cercetat) de fapte de natură penală (în speţă, infracţiuni economice), ce crede despre toate astea şi dacă se consideră vinovat. Păi ce Dumnezeu să-ţi spună? Că “DA!”???  Că se bucură că a fost prins, că aşa s-au limitat proporţiile jafului? Că le mulţumeşte organelor de urmărire pentru profesionalism? Că așteaptă o pedeapsă pe măsură? Întrebarea asta e la fel de stupidă ca cea pe care (probabil) tot reporterii ăia o aruncă la plictiseală sau în lipsă de altceva celor care sunt încă în şoc şi nu realizează că le-a murit cineva drag: “Şi? Ce simţiţi acum când…” Simt că aş arunca televizorul pe geam! Doar că ştiu că nu sunteţi şi voi înăuntru şi că l-aş arunca degeaba. Şi mai am şi o baghetă magică şi pot scăpa uşor de voi! Trebuie doar să fiu sigur că schimb la timp bateriile! Cartoon Network, here I come!  Sursa foto:...

Pagina 1 din 3
1
2
3