Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Șpaga

La 18 ani și un pic am început școala de șoferi. Aveam niște cecuri din alea de 5000 de lei de la bunicul meu, mi le făcuse cu mult înainte de Revoluție. Sau le făcuseră ai mei? Nu mai știu sigur, în fine… Nu mai contează. Prin 1994 încă mai valorau ceva. Adică patru bucăți plus ceva bani de la mama au acoperit toate taxele pentru școală. Am făcut-o cât mai eram încă în clasa a XI-a. Mă lua instructorul de acasă, cu o oră și jumătate înainte să înceapă școala și terminam „orașul” în fața liceului. Două dintr-o lovitură. Nu știam să conduc (mai făcusem încercări prin parcări pustii cu tatăl meu, dar fără prea mult succes), așa că am pornit, practic, de la zero. Țin minte prima oră, atunci m-a luat instructorul din fața liceului, nu de acasă. Am lăsat jumătate de pneu pe asfalt, atunci când am plecat de pe loc. S-a terminat școala, dar eu nu mi-am făcut planuri de vacanță. Nu, nu că veneau bacul și admiterea la facultate. Ci din cu totul alt motiv. Pe lângă diferența de bani (și permisiunea să-i cheltuiesc pe cei de pe cecuri), ai mei mi-au mai făcut o surpriză: mi-au dat și o mașină! Stați… că nu-i ce credeți. Mașina avea pe atunci zece ani.  Fabricată în 1984, era una dintre primele Dacii 1310 apărute în variantă din poză. Bleu 68. Volan cu o patru spițe, radio Lira, AM și FM – nu oricum, dar care nu mai mergea. Mască la faruri, bord din ăla nou (nu mai știu să-l descriu), patru viteze. Care aveți o vârstă, mai mult ca sigur că le-ați și condus. Cei mai tineri, le mai vedeți (extrem de rar) pe stradă. Daca nu, erau niște machete la ceva revistă, trebuie să mai fie de vânzare, căutați-le. Și încă nu-i tot. Mașina nu mergea. Nici măcar împinsă. De ce? Pentru că de vreo doi ani stătea pe niște butuci la o vecină în curte. La propriu. Stătea pe niște bucăți de lemn. Fără roți. Adusă din spatele blocului. (A stat acolo până la topirea zăpezii de după o iarnă grea. Când s-a dus zăpada, am realizat că nu mai avea...

Pagina 1 din 1
1