Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

The future is…?

The future is…?

May 19, 2015

Viitorul e imprevizbil. Poți, în unele limite, să faci prognoze sau previziuni. Ca la meteo. Dar șanse să aibă o acuratețe apropiată de certitudine sunt puține. Așa că nu m-aș arunca să declar pe nimeni câștigător al marelui premiu ”Învingător al motorului cu combustie internă”… Ultimele zile au adus foarte multe discuții despre vehiculele propulsate electric. A scris Mircea Meșter despre Opel Ampera, a scris și Adrian Mihălțianu despre BMW i8, oameni din domeniu, care știu ce spun și ce scriu. Mașini SciFi, fără îndoială. A mai scris și Radu Dumitru despre Renault ZOE, și el bine documentat.  (E inginer, deh…) Și asta ca să iau în calcul doar ultimele două luni. Ai putea spune că e o ofensivă națională. Și, dacă am fi Statele Unite, n-ar fi o idee rea. Dar suntem România. Și atunci, și ce spune Dan are foarte mult sens. (Să mergeți pe linkuri, chiar sunt articole interesante!) Și e foarte interesantă și tehnologia Toyota de pe autoturismele Hybrid! Poate cea mai bună idee, dacă acumulatoarele care deservesc motoarele electrice s-ar încărca doar în acest fel. Pentru că, dacă mă gândesc la Timișoara, eu nu știu nicio priză publică (sau contra cost) pentru mașini electrice. În parcarea subterană a blocului meu există doar prize pentru alimentarea porților electrice. Poate or mai fi, dar nu le-am văzut eu. Dar chiar și așa, vorbim de 10% dintre mașinile celor care locuiesc în bloc, restul sunt afară, în parcarea aflată sub cerul liber. Fără nicio priză. Ce faci, tragi cablu până la mașină? Și am înțeles că nu-i suficient să tragi doar un cablu, direct de la priză normală, din casă, ca și cum ai băga televizorul. Mai ai nevoie de adaptoare. Bine, vin cu mașina, nu-i vorba de un extracost, dar trebuie să-l cari și pe ăla cu tine. Și tot mai ai nevoie de o priză cu un anumit amperaj! N-am înțeles de ce nu au ales soluția „plug&play”, fără o mie de alți „intermediari”. Bagi direct mașina în priză, având totul incapsulat sub capotă. Sau unde o fi cazul.  Nu vorbim de autonomie. Sau vorbim, dar dacă mașinile sunt folosite preponderent în oraș și dacă nu ești angajat al unei companii de...

Rusia, fără prejudecăți (6)

Rusia, fără prejudecăți (6)

Mar 15, 2015

<— Partea a cincea Până acum, am vorbit despre o Rusia care pare să trăiască în prezent. De la străzi, transport în comun, taximetrie, oameni pe stradă, prin restaurante, la clădiri de locuit, magazine, clădiri oficiale. Orașe relativ mari, mari, imense (Kaluga – 400.000 locuitori, Kazan 1.100.000, Moscova… greu de estimat – între 10 și 20 de milioane, depinde cum privești), viață normală. Dar am avut ocazia să văd și altceva. Chistopol. 60.000 locuitori. Un mix de tătari, ruși, bulgari. Or mai fi și alții… Un drum de o sută și ceva de kilometri din Kazan, parțial pe un fel de autostradă, drum expres, parțial pe un drum cam ca prin România, după o iarnă grea. Trecând printr-una dintre zonele cele mai verzi pe care le-am văzut vreodată. Probabil că Volga și Kama sunt vinovate… Natura arată acolo de parcă omul n-a ajuns niciodată în zonă. Sau, dacă a ajuns, nu a făcut prea mult rău. (Deși e vorba de măsuri luate din 1990 și până în prezent de a conserva zona, pentru că, în vremurile comuniste, natura a fost violată cu sălbăticie în zonă…) Un oraș despre care ai auzit doar dacă ești foarte (foarte, foarte) pasionat de ceasuri. Eu sunt doar foarte, așa că nu auzisem. Dar Chistopol e locul în care se produce Vostok, unul dintre emblemele orologeriei ruse. Din păcate, când am vrut să vizitez fabrica, era închisă, toți angajații fiind în concediu pe perioada verii. Am apucat să vad doar magazinul lor de prezentare. Și, evident, să-mi iau un ceas de acolo. Amabilitatea vânzătorului fiind una mult peste medie, chiar și peste media vest-europeană, chiar primind invitația să mă întorc și să vizitez și fabrica, subliniind că e ceva foarte interesant de văzut. N-am mai ajuns de atunci… Să revin la oraș. Fiind în mijlocul lui nicăieri, nu există prea multe posibilități de cazare. Nu tu pensiuni, nu tu hoteluri… nimic. Adica sunt două hoteluri. Eu am stat doar într-unul singur și, deși era mult peste condițiile de cazare pe care le trăisem în studenție, aveam destule rețineri să folosesc baia. Ba chiar întreaga cameră. Deși totul era renovat (colegi de-ai mei care ajunseseră înaintea mea acolo cu vreo șase...

Rusia, fără prejudecăți (5)

Rusia, fără prejudecăți (5)

Jan 22, 2015

<— Partea a patra Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan. Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo… Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți. Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare. Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia). Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir! La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai...

Rusia, fără prejudecăți (2)

Rusia, fără prejudecăți (2)

Oct 12, 2014

<—Partea 1 Stațiile de metrou sunt mândria moscoviților. Sunt considerate opere de artă, deși sunt de un kitsch înfiorător. Proletcultism, cultul personalității, ce vreți voi, dar artă nu poți să numești ceea ce vezi în stațiile alea! Nici măcar arhitectură…  Excepție fac stațiile noi, care arată extraordinar. Dar geniul constructorilor nu se vede în stații, ci felul în care sunt legate acestea. Și cum e condus întregul sistem. Început de Stalin în 1935, liniile s-au extins cam până la nivelul autostrăzilor noastre. Și încă se mai construiește. Și cred că, de departe, e cel mai eficient sistem de transport în comun pe care l-am văzut vreodată. Un minut și treizeci de secunde între trenuri, stații amplasate foarte bine, linii bine gândite (cum ziceam, ai nevoie de cel mult trei schimbări de tren ca să ajungi în orice stație de pe hartă) și un serviciu de securitate foarte numeros. Poliție și încă un departament special. Dar, cu toată supravegherea asta, tot se întâmplă infracțiuni. Și nu vorbesc de furturi din buzunare, ci chiar de tentative de crimă (a circulat pe net anul trecut, a fost și la știri). Eu, din fericire, n-am avut nici cea mai mică problemă. Și am mers, nu glumă. Au fost și două accidente (unul foarte grav, chiar anul ăsta),  însă rămâne cel mai sigur mijloc de transport al lor. Străzile sunt… În fine, despre asta o să vorbesc mai târziu. Dincolo de urâțenia majorității stațiilor, exista câteva aspecte pozitive. Primul ar fi că nu vezi niciun magazin/butic pe acolo. Chiar și cele din tunelurile de legătură au început să dispară. Ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc, magazinele astea sunt un fel de rudă săracă a celor pe care încă (?) mai poți să le vezi prin gările noastre. Ălea proviciale, că cele din Gara de Nord din București arată infinit mai bine. (Să nu-mi rup gândul, nici gările nu-s vreo bucurie, dar asta pot să o spun despre absolut orice gară în care am ajuns, de la Atlantic la Urali. Mă rog, la vreo două-trei sute de kilometri de ei. Cu o excepție: gara din Kazan.) Dacă la prima vizită nu am văzut nici măcar un panou în...

Water under the bridge

Macondo s-a mutat peste sud-vestul României… Nu pentru patru ani, e adevărat. Doar pentru câteva zile. Dar se pare că sunt suficiente. Și vezi multe, prea multe imagini care te întristează. Natura (și puteți să mă contraziceți cât vreți, nu poți să faci nimic, atunci când din cer cad 80 litri de apă într-o oră) nu ține cont de limba pe care o vorbești, de locul în care trăiești, dacă ești ateu sau nu. Ea doar lovește fără discernământ. Și nici nu prea mai poți să acuzi oamenii că au tăiat pădurea, dacă te uiți la ce s-a întâmplat ieri în București. Dincolo de tragedia umană (pe care doar dacă suferi de o formă cronică de sadism o poți lua în glumă), mă bântuie imaginea asta:   Mai clar se poate vedea în știrea difuzată de ProTV… Natura nu produce recipienți de plastic. Și nici pungi de plastic…    ...

Peisaj urban

Peisaj urban

Dec 5, 2013

Pentru că eu sunt prea leneș și nu îmi iau cu mine (în fiecare zi) aparatul foto, mă ajută un...

Pagina 1 din 11
1
2
3
10
»