Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Un jour comme aujourd’hui (3)

Aici: partea a doua Fără prea multe ezitări (știa prea bine fiecare centimetru din casa scării), băgă cheia în ușă. Tot din reflex încercă și întrerupătorul. Holul se lumină în două etape, o lumină roșiatică prima dată, urmată de orbitorul alb al neonului. Nu știa care dintre cele două surse (lampa sau neonul) erau mai vinovate de starea tot mai precară a vederii lui. Din păcate, nu avea cum să fie tot timpul soare. Uită de mâncare – de fapt, putea să mănânce și pe întuneric, așa că decise să facă ceva mai bun cu ora cât mai avea curent electric – și deschise revista. De fiecare dată avea un șoc. La noi, până și realitatea avea doar nuanțe de gri. Era mai multă viață în revista aia decât în întreaga lui existență. Vedea aparate a căror utilitate nu o știa. Tablouri mici, din metal, care aveau înăuntru poze. Sau desene. Și tablouri mari, ăstea din urmă știa ce sunt, televizoare, doar că erau în culori. Își amintea că avusese și el, când era prin școala generală, așa ceva. Nu chiar așa, ăsta din poză părea doar o fereastră, al lui aducea cu un acvariu cu trei pereți din lemn și doar unul de sticlă. Dar, de vreo zece ani, televizoare mai erau doar în sălile culturale. Pe care Mihai nu le călca, era orice acolo, mai puțin cultură. Acum se difuzau doar buletine de știri. Alb-negru. Alte pagini, alte obiecte venite parcă din alte lumi. Nu le putea ghici utilizarea, dacă nu citea textul. Înțelegea, totuși, prea puțină germană, ca să se prindă de toate. Recunoscu un calculator. Și din ăsta văzuse. Doar că era cam cât dulapul lui, pe când ăsta din poză era cât o carte. Cat o revistă, de fapt. Dar era sigur că e calculator. La fel cum era sigur că acele mici rame foto de metal și sticlă erau telefoane. Că așa scria acolo, sub poză. În rest, o grămadă de cifre care nu-i spuneau nimic. Nu erau prețul, ăla îl știa, mai auzise vorbindu-se despre euro, știa semnul. Ce nu înțelegea era cum se putea vorbi la așa ceva. Telefonul lui din birou era o chestie de plastic,...

Un jour comme aujourd’hui (2)

Am început aici. Avea biroul la ultimul etaj. Destul de sus să domine clădirile din jur, dar nu îndeajuns încât să treacă cu privirea de periferiile orașului. Mintea închisă a unui coleg de-ai lui de meserie a proiectat-o cu prea mult beton și prea puțină sticlă. Deși nimic nu-l eclipsa pe o rază de kilometri buni, soarele nu-și făcea prea des simțită prezența în birou. Birou… impropriu spus birou. O hală de o sută de metri lungime. Fiecare cu banca lui, ca la școală. Doar că banca e mai mare. Și nu ai niciun profesor la catedră. Sau nu în clasă. Îl avea într-o clădire din apropiere, una care nu fusese proiectată ca o hală (era, de fapt, o vilă în toată regula, scăpată și ea, ca prin minune, de lama buldozerelor, dar a cărei poveste nu o știa). Îi mai suna, dar rar. Era genul de om pe care nu prea îl puteai scoate din ale lui. Oricum, prea multe termene nu aveau. Desenau întruna, le primeau înapoi la retușare, iar le trimiteau. Și tot așa, pentru fiecare clădire, de câteva (multe) ori, până semnatarul final era complet mulțumit. Cine era ăla, nu aveau nici cea mai mică idee. Dar puteau să bage mâna în foc că avea cel mult liceul. „Industrial” sau „Chimie”. Că orice adnotare pe marginea desenelor părea făcută cu mâna unui copil de 12-13 ani, copil care nu a folosit prea mult creionul, poate doar creta pe asfalt. Ziarele zilei erau aruncate într-un colț, lângă intrare, dar aproape fiecăruia îi lipsea pagina de sport. Dar nici acolo nu prea mai aveai ce să citești, de când echipele au fost retrase din toate competițiile sportive internaționale. Nici măcar tradiționalul meci din fiecare an împotriva Cubei nu a mai avut loc anul ăsta. A luat, totuși, unul, să piardă măcar timpul în primele ore ale dimineții, când lumina soarelui era prea slabă să poată să deslușească liniile pe hârtia aia mai proastă ca ziarul. Nu a vrut să le spună că a început să nu mai vadă la fel de bine, nu își dorea să ajungă cine știe ce zidar sau tâmplar, cum se întâmpla, de obicei, cu cei care nu mai...

Un jour comme aujourd’hui (1)

„Paștele mă-sii de treabă!”, înjură Mihai. Dar nu mai ținea minte dacă în gând sau dacă o făcuse cu voce tare. Și, ceea ce îl speria și mai tare era faptul că nu era sigur dacă înjurătura nu avea și un nume în ea. Pereții ăștia erau atât de subțiri încât se auzea și când clipeau vecinii.  Se trezise cu noaptea în cap, de frig. Era un decembrie mai cald ca de obicei. Dar asta doar afară, nu și în casă. Apartamentul lui putea să țină oricând loc unei imense camere frigorifice. Nu că ar fi avut ce să bage în ea… Lumina revenea cu puțin înainte de șapte dimineața. Curentul electric, adică. De aia nu văzuse prea bine că lăsase ibricul cu cafea cu mânerul sub flacără, și-l scăpase pe jos, cu o înjurătură și cu tot cu prețiosul său conținut. Nu era doar micul dejun, era o bună parte din salariul său vărsată acum pe linoleumul din bucătărie. Își mai făcu repede una, dar pe jumătatea primei. Noroc că apă era tot timpul. Ba chiar prea multă, robinetul ruginit din bucătărie nu mai reușea să se închidă și curgea fără oprire. Cu un debit mic, ce-i drept, dar cu atât mai enervant. Urma galben-portocalie a ruginei se lățea zi după zi, ca un calendar nedorit. Mâine avea să doarmă mai mult și poate nu va mai avea nevoie de cafea. Așa se mințea în fiecare dată în așteptarea zilei de duminică. Că o să doarmă mai mult. Nici vorbă. Frigul îl trezea de fiecare dată. Căldura nu avea program. Venea când voia, pleca prea repede. Nu era niciodată destulă. Se spălă pe față, apa rece îi întărea barba nerasă de o săptămână și toată operațiune asta se desfășura însoțită de zgomotul frecării mâinilor de părul scurt și aspru. Cu dinții încleștați își aruncă apă și pe bust, apoi după gât și pe brațe. Pe unde mai ajungea mai ușor și cât mai repede. Nu mai luă în calcul și săpunul, de data asta, și așa tremura tot, ca să mai repete cel puțin o dată toată treaba. Încercă întrerupătorul din hol; neonul alb se aprinse, semn că se făcuse deja destul de târziu. Cămașa pe care...

Useless box

Fără alte...

Fishing boat

Fishing boat

Feb 16, 2012

Autor: Mariusz...

Unshielded Twisted Pair

Unshielded Twisted Pair

Feb 7, 2012

Sau UTP, mai scurt… Îl cunoaștem de cel puțin 15 ani. Sau eu cam pe atunci l-am folosit pentru prima dată. Și în prezent îl folosim aproape zilnic. Acasă, la lucru, prin concedii. Cu toată tehnologia de care dispunem în prezent, nu prea putem să-l punem bine, într-un sertar. Chiar și de la priza din perete până la router-ul wireless… și tot ne trebuie. Eu nu cred că există cineva care să fi renunțat la wired internet acasă și să stea doar pe OTA. Nu s-a mai schimbat nimic de când îl știu eu. Și cum fibra optică ajunge prea rar la noi în casă și se oprește undeva pe stâlpul din fața casei sau pe scara blocului, fiind mult prea scump sa ai o așa soluție până la tine pe birou, nici nu văd cine îl poate înlocui. Long live the UTP cable! Sursa foto:...

Pagina 1 din 3
1
2
3