Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Gust amar

Gust amar

Jun 17, 2015

Unele mărci se vând singure. Mă gândesc că, și dacă ar scoate o coală albă, A4, doar cu mărul în cauză în antet, Apple ar vinde-o fără probleme. Nu-s vreun fundamentalist, dar de un timp, americanii nu prea cunosc eșecul. Că produsele lor sunt bune sau rele, frumoase sau urâte, ușor de folosit sau labirintice, asta e altceva. Dar de vândut, se vând! Apple Watch era și mai așteptat. Evident. Se vorbește despre el de ani buni, dar (probabil că on purpose) Apple a ezitat să-i dea drumul pe piață. Or fi lăsat pe alții să se ardă. Cum nu s-au ars și smartwatch-urile au avut succes, l-au scos de la naftalina R&D și l-au băgat pe linia de producție. L-au și lansat, anul trecut. De cumpărat, nu puteai să o faci imediat, ci abia după jumătate de an. Prin aprilie… Și acum începe povestea. Lansarea e una, procesul de achiziție e altul. Au ales câteva țări, (țări în care magazinele Apple există și fizic, nu doar virtual), puține, oricum, și au dat drumul la precomenzi. Adică puteai să dai comanda și apoi așteptai să-ți vină. Treaba e simplă. Estimarea asta nu o face nimeni dându-și cu presupusul. Există unelte foarte inteligente care se uită la stocuri (în timp real), fac agregări ale cererii pentru fiecare moment din linia timpului, analizează capacitățile de producție și calculează și calculează și calculează. Nu e ceva ca și cum ai avea o băcănie și mergi în magazie să vezi câtă făină mai ai ca să-l trimiți pe șofer la „cash&carry”, să-ți mai ia un sac. Nu! Oamenii ăia nu au niciun fel de dubii să-ți zică ce și cum. Poate nu instantaneu, dar în două, trei zile, estimarea e suficient de exactă încât să te bazezi pe ea. Chiar înainte să fie deschise magazinele Apple (online) pentru precomenzi, un magazin de la noi, destul de controversat în online pentru o treabă care a lăsat multora îndoieli despre seriozitatea acestuia, dar nu îndeajuns de multe, se pare, pentru că mai sunt multe bloguri sau site-uri care îi poartă bannere, s-au lăudat că îl aduc și ei. „Cum?”, poate ar fi trebuit să mă întreb și eu, înainte de...

#Occupy

#Occupy

Dec 12, 2013

Mă gândesc că suntem o nație de glumeți, altfel nu văd cum putem să facem haz de necaz, de fiecare dată când ceva prost/rău e pe cale să se întâmple sau chiar se întâmplă. Calcă unul strâmb, prima reacție e una între amuzament și persiflare. Am râs toți (deși nu era râsul nostru) atunci când am auzit cine va face parte din Comisia Juridică a Camerei Deputaților. A fost și mai ironic momentul când a primit cu executare. Am râs și atunci când am văzut componența Comisiei pentru revizuirea Constituției. Oameni pentru care legea se confundă deseori cu „așa se face, știu eu, că așa-i normal” și are prea puțin din Dreptul Roman. Și o să mai râdem și când vor scoate modificările la lumină. Chit că nu suntem prea mulți, nici pe aici, cu Științe Juridice în curriculum vitae. Când vine vorba de lege, scoatem în față păreri bazate pe opinii personale, nu pe coatele tocite prin bibliotecă, analizând precedente. Uităm de prezumpția de nevinovăție de la care orice proces ar trebui să plece. Cu atât mai mult cu cât procesul nu are loc într-un tribunal, ci în e-agora. Emitem postulate, judecăm, dăm verdictul și tot noi îl ducem cu bine la execuție. „Decât să scape un vinovat, mai bine să moară o sută de nevinovați”. Parcă așa era, nu? Și poate mergem puțin mai departe. Ridicăm vocea. Sau poate nu facem chiar asta, cel mult aruncăm niște cuvinte pe un blog, într-un ziar… Pe la televizor, dacă suntem mai norocoși. Ne agităm, încercăm să trezim în toți ceilalți spiritul de revoltă, de contestare, să le însămânțăm celorlați în minte nevoia de schimbare. Arătăm cu degetul, căutăm vinovați. Spiritul justițiar și democratic renaște brusc în noi. Contestăm puterea de aici sau de aiurea. Ne solidarizăm cu mișcări de stradă de prin alte locuri. Ne implicăm sufletește în orice astfel de răscoală. We occupy every single place on this Earth! Toate acestea dacă nu suntem în tabăra opusă. Moment în care tot ceea ce a fost scris mai sus trebuie citit cu semn opus. Apoi ne întoarcem la lucrurile mărunte de zi cu zi, la update-ul Apple la iOS7 sau Windows 8.1 sau noul Samsung Gear....

Nu mă (mai) justific

Și nici nu mi-e teamă să recunosc ce-mi place… De ce mi-ar fi? De ce să ne ascundem sub mantia groasă, impermeabilă a ipocriziei? De ce? Ca să fim pe placul cui? Altor ipocriți? Nu am idoli, nu am avut niciodată. Am detestat dintotdeauna atitudinea libidinos-pupincuristă a prietenilor sau colegilor mei care nu știau cum să se mai bage pe sub pielea unor gunoaie. Și nici nu am înțeles-o. Ce puteai să vezi la unul care abia articula cuvintele? Da, erau șmecheri atunci, dar au rămas la același nivel. Material și intelectual. Probabil că spală mașini. Sau fac vreo „combinație” pe undeva pe unde nu-ți trebuie viză ca să ajungi. În fine, nu contează și nici nu mă interesează. Am stat deoparte de astfel de oameni știind că nu au cu ce să-mi îmbogățească viața. Evident, fără niciun sens oneros. O fac și acum. Că e vorba de lumea reală sau de cea virtuală, nu-mi încarc mintea cu nimicuri. Dar au fost și oameni pe care i-am admirat. Fără să încerc să-i copiez, fără să-i periez, fără să mă fac preș la picioarele lor. I-am ascultat, i-am citit, i-am privit și am încercat să adun cât mai multe din ceea ce spuneau. Nu i-am pus niciodată pe piedestal. Eventual (și mai spre aceste timpuri), i-am adăugat în reader. Am dat mai departe articolele lor, chiar cu riscul să nu fiu pe placul multora pentru ceea ce era scris acolo. Am vorbit cu oameni de ambele părți ale oricărei povești, atunci când cuvintele au știut să fie spuse, când argumentele și faptele m-au pus pe gânduri. N-am ignorat niciodată nicio tabără. Nu mi-au stat bine ochelarii de cal. De ce mi-ar fi rușine să recunosc că îmi place un text scris de Bucurenci, când acesta dă clasă oricărui autointitulat alister de pe la noi? De ce m-aș teme să recunosc că educația și stilul lui Chirilă îmi sunt mult mai aproape de ceea ce simt eu? De ceea ce îmi doresc să citesc pe un blog? Aș pune, în paralel, ceva scris de Tudor Chirilă și ceva scris de cei care se bat cu pumnul în piept că ei sunt adevărații formatori de opinie… Dar n-are rost. De...

Ateism pentru trafic

Când eram mai mic, îmi plăcea să mă consider ateu. Și, ca să fiu sincer 100%, ziceam că-s comunist, pentru că pe ei îi asociam cu ateismul. Vorbesc de o perioadă în care mintea necoaptă putea fi modelată cu ușurință în orice fel… Eram în Școala Primară. Refuzam orice fel de legătură cu biserica. Cu religia. Țin minte (da, am o memorie foarte bună, îmi amintesc tot felul de chestii de la o vârstă chiar mai fragedă) că aveam prieteni și colegi de școală care mergeau în Noaptea de Înviere la biserică sau, de Crăciun, să colinde. Eu nu mergeam niciodată cu ei. Preferam să stau acasă. Dar asta se întâmpla într-un moment din viață când credința religioasă era împinsă în derizorat și când bisericile erau împinse și ele, la propriu, spre alte locuri. Sau măcar acelea care mai aveau o șansă în fața buldozerelor. Nu mi-am pus problema, pe atunci, de ce eram astfel educați. Așa erau vremurile. Ținea de conștiința fiecăruia (cadru didactic) să pună în practică (sau nu) directivele partidului. Nu cred că-i verifica cineva. Și chiar dacă ar fi fost „verificați” (turnați, evident), nu cred că i-ar fi tras la răspundere pentru lipsa de consecvență în inocularea materialismului științific. Cert e că, în unele cazuri (al meu, de exemplu), spălarea creierului a funcționat. Apoi a venit Revoluția. Deschiderea de care mintea mea avea nevoie. Constrângerile și cenzura, odată dispărute, ar fi trebuit să lase locul liberului arbitru și în alte minți. Și poate că asta s-a și întâmplat. Sau așa am crezut eu, în naivitatea mea. Că e destul să citești, să asculți mai mult, să vezi mai mult ca să iei o decizie doar a ta. Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba… Despre ceea ce crezi tu, ca individ. Nu vreau să judec ateismul. L-aș putea încadra la „credințe”. Până la urmă, chiar și un ateu crede în ceva. Crede în progres tehnic, în evoluție… Dar nu văd evoluție în multe, prea multe articolele scrise în ultimul timp și care se pretind a fi ateiste. Nu văd progres. Văd doar cuvinte aruncate. Inițial, aș fi vrut să scriu „în ură”. Dar nu e ură. E doar o goană. O...

Sunt nesimțit!

Sunt nesimțit!

Feb 8, 2013

Am văzut/auzit prea multă lume plângându-se că am ajuns la limita suportabilității nesimțirii altora. E peste tot în jurul nostru. Și, uneori, o fotografie (o poză, că nu are rost să căutăm arta) spune totul. Hai să adunăm totul într-un loc. Material găsim pe toate drumurile (din păcate). Așa că… I-am dat drumul: suntnesimtit.ro. O să mai am, probabil, destul de mult de lucru… Dar, pentru moment, e bun și așa. Sper. Vedeți acolo ce și cum. Sursa foto: aici.    ...

Pagina 1 din 1
1