Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

E doar despre ei, nu despre voi

E doar despre ei, nu despre voi

Apr 16, 2019

Mi-aș fi dorit să scriu un text optimist. Un text despre cum binele (sau măcar moralitatea, legea) învinge. Despre cum întunericul dispare. Nu, nu-s doar cuvinte dintr-un nou limbaj de lemn. Ar fi fost un semn care să marcheze o renaștere. Un semn care să ne arate că se poate. Că avem motive să sperăm. Că avem dreptul să o facem. Dar n-a fost așa. A fost o amânare. O amânare echivalentă cu o punere în libertate. Probabil că și în cazul unei acuzări, până la momentul motivării ar fi trecut luni bune, poate chiar ani (vezi cazul Vâlcov). Dar aveam măcar iluzia unei condamnări. N-a fost să fie, aș zice mioritico-fotbalistic. Dar au fost totuși două momente anterioare care mi-au atenuat preventiv amarul zile de azi. Amândouă la Craiova, amândouă în timpul mitingului PSD. Primul e Costel Bencea. E omul. Scuze. E OMUL care s-a întors din Portugalia și a încercat să ajute cum poate pe cei suferinzi. Suferinzi din cauza bolilor, dar și din cauza celor care fură până și banii de medicamente. Îl știți, sigur ați auzit de el. Costel a umblat singur printre „susținătorii” PSD cu o pancartă acuzatoare. Curaj? Sper că nu. Cel mult decență. Și al doilea e cel care a dat titlul acestui articol… „E doar despre ei, nu despre voi. O să vă arunce ca pe măselele mele când o să își dea legile. N-o să mai fie nimic de voi. Mergeți acasă că dacă lipsiți îi concediați!” Într-o organizare de tip comunist, cu oameni aduși de peste tot ca să dea bine la numărat, ei au fost insule de normalitate. Să le spui celor adunați acolo fără nicio reținere că sunt aduși să strige pentru niște hoți era de neconceput acum câțiva ani. Riscai linșarea imediată. Azi oamenii, chiar și cei prezenți la miting, își pun întrebări. „De ce mor oamenii în spitale, când boala de care sufereau era una banală? De ce mor copiii căzând în haznalele din curtea școlii? De ce sunt violați pe stradă, furați și bătuți în scări de blocuri? De ce mor oameni pe străzile sparte și niciodată suficiente. De ce pleacă băiatul meu în Spania? Sau fata în Italia? De...

Decizia CCR de azi

Sau „Şi cu ce dracu mă ajută pe mine, domnişoară?” – explicație simplificată. Treci cu mașina pe roșu prin intersecție, mutilezi doi pietoni pe trecere, mai lovești și alte trei mașini care circulau regulamentar. Ești prins pentru că apari într-o filmare făcută cu un webcam și ți se văd numărul de înmatriculare și fața la volan. Dar se anulează întreaga urmărire penală și foarte probabila condamnare pentru că CCR a zis că proba video nu poate fi luată în considerare, nefiind constituțională, camera aparținând unui alt serviciu decât Circulație. Asta în timp tu nici măcar nu ți-ai spălat mașina de sângele victimelor. Și nici nu te-ai apucat să repari tabla rămasă toată îndoită după impact. Pentru că primești, compensatoriu, bani pentru una nouă. Post Scriptum: Nu mă încântă ideea că serviciile de informații să intervină, în orice mod, în actul de înfăptuire a justiției. Prin asta înțeleg presiuni, înscenări, plasarea de probe false. Dar cred că e nevoie de aceste servicii atunci când prin natura infracționalității siguranța oamenilor e pusă în pericol. Mai e nevoie să vă reamintesc de câte ori s-a întâmplat asta în ultimul...

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

Oct 26, 2018

Preambul Există o veche zicală românească (poate e și prin alte părți, nu știu sigur, dar nu am auzit-o): „Despre morți, numai de bine”. Hai să nu generalizăm! Nu știu de unde vine, cine a inventat-o și care a fost sensul ei inițial. Poate a fost altul decât cel evident, dar n-aș folosi aceeași măsură peste tot. Cu douăzeci și nouă de ani în urmă, unul dintre lăudătorii regimului comunist, ai exponentului principal, de fapt, Ceaușescu, a găsit de cuviință să apară și el în stradă. Evident că a primit exact ceea ce merita, un duș rece. Aproape la propriu, fiind scuipat de oamenii care l-au recunoscut. Personajul e Adrian Păunescu, un poet de curte, adică un fel de manelist de azi. Nu-s critic literar, dar cam pe acolo l-aș încadra. Și așa ar trebui încadrat oricine se înjosește în felul acesta. Arta nu trebuie niciodată să ridice în slăvi un om aflat la putere, indiferent cine ar fi el. Cu atât mai puțin un dictator. A ieșit pe stradă făcând pe dizidentul, probabil că spre Televiziunea Română se îndrepta. Dar statutul lui de dizident provenea dintr-un nefericit accident, nu din vreo opoziție reală împotriva regimului. Faptul că lumea a uitat (sau doar a închis ochii la) mizeria care îi ieșise din gură sau pix și i-a permis gunoiului să revină pe scena publică. Și pentru că tupeul nu-i lipsea, a candidat și chiar l-au votat unii, astfel că a ajuns înapoi în politică niște ani, nu mulți, mai târziu. Nu mai țin minte prea bine dacă a și fost înmormântat cu onoruri militare, dar mi-e lene să caut ceva despre asta, mă gândesc că au acoperit cei de la OTV subiectul. Și Păunescu nu e singurul.  Astăzi nu trăim într-o dictatură. Trăim într-un melanj de speranță și disperare. Avem, în fiecare clipă, parte de fiecare dintre cele două extreme. Nu sunt în balanță. Nu la mine, cel puțin. Eu nu văd lucrurile că s-ar îndrepta spre mai bine. Și eu sunt un optimist. Dar e clar, nu e dictatură. Deși sunt câțiva acolo sus, urcați de noi (folosesc pluralul chiar dacă nu i-am votat noi, toți) care și-ar dori din tot sufletul să...

În folosul comunității

În folosul comunității

Apr 16, 2014

„Fostul premier italian Silvio Berlusconi a primit marti o masura de clementa din partea unui tribunal milanez, care i-a dat posibilitatea de a-si ispasi condamnarea la un an de inchisoare prestand servicii in folosul comunitatii, anunta AFP.  Berlusconi va ingriji persoane in varsta si persoane cu handicap “minim patru ore consecutive” si “cel putin o zi pe saptamana”, conform deciziei tribunalului.  Fundatia catolica Sacra Famiglia l-a primit cu bratele deschise pe Il Cavaliere. “Suntem deschisi pentru toti cei care doresc sa traiasca o experienta educationala de caritate. Centrul gazduieste 1.000 de pacienti cu handicap, bolnavi de Alzheimer si 200 de varstnici”, a declarat directorul institutiei catolice, Paolo Pigni.”  (via Hotnews) Așa aș vrea să-i văd pe toți ăștia pe care-i saltă DNA-ul pentru corupție, șpagă, foloase necuvenite de pe urma funcției pe care o au prin diverse instituții ale statului. Prestând în folosul comunității. Dar nu doar îngrijind bătrâni sau persoane cu handicap. Vreau să-i văd măturând străzile, spălându-le. Întreținând spațiile verzi. Adunând, cot la cot cu cei de la „Let’s do it, Romania!”, mizeriile lăsate de mitocanii ieșiți la iarbă verde. Igienizând albiile râurilor sufocate de PET-uri. Golind coșurile de gunoi din parcuri și de pe străzi. Vreau să-i văd plătind înapoi, chiar și doar așa, simbolic, banii ăia pe care i-au furat atâți ani la rând. Bani care ar fi trebuit să ajungă să acopere toate problemele de mai sus… Vreau să-i văd făcând asta opt ore pe zi, nu mai mult. Opt ore pe zi pentru tot restul vieții! În folosul comunității de care li se rupe lor cu atâtă dezinvoltură. Vreau să-i văd plătind, nu scriind pe bloguri din celule care arată mai bine decât locuințele multor amărâți care fac toată munca asta pe niște bani din care nici măcar să viseze nu-și permit… (Sursa foto:...

Douăzeci și patru de ore pentru douăzeci și patru de ani

Comemorăm și în acest sfârșit de decembrie, ca de fiecare dată în ultimii douăzeci și patru de ani, evenimentele dureroase care au dus la renașterea noastră ca națiune. Ca oameni. Ca ființe libere. Așa cum ar fi fost normal să fim mereu… Nu intru în polemici cu cei care plâng vechile vremuri, le recomand articolele despre Republica Populară Democrată Coreeană, ca să nu o mai lungesc aiurea. Dar să revin la ideea mea… Pentru că sunt sătul de toată demagogia politicienilor care ies cu această ocazie, în fiecare an, în fața și depun coroane și țin lumânări în mâini de parcă le-ar păsa, când de fapt nu vor altceva decât să apară pe ecran, la cât mai multe emisiuni de știri sau talk-show-uri, mi-aș dori ca anul acesta să fie altfel. Să arătăm că ne pasă. Că ne pasă că, dincolo de coroane frumoase și cuvintele seci, sunt prea multe gesturi de infractori. Sunt prea multe legi strâmbe, date doar pentru ei. Sunt încălcări grave ale moralității și chiar legalității. Sunt sfidări după sfidări, de la înălțimea pe care doar arivistul o percepe, sunt momente de nesimțire rară, sunt atât de multe clipe de umilire, de bătaie de joc… încât ne ajunge! Nu mai vrem să-i vedem. Și pentru că ei sunt vizibili numai și numai pentru că a existat acel Decembrie 1989, mi-aș dori ca, pentru douăzeci și patru de ore, să existe un embargou total al oricărei imagini a unui politician la televizor. Indiferent de context, de ceea ce vrea să spună… Mi-aș dori să fie forțați la o „silenzio stampa”! Măcar atât, o zi… Douăzeci și patru de ore pentru cei douăzeci și patru de ani pe care nu îi merită!...

#Occupy

#Occupy

Dec 12, 2013

Mă gândesc că suntem o nație de glumeți, altfel nu văd cum putem să facem haz de necaz, de fiecare dată când ceva prost/rău e pe cale să se întâmple sau chiar se întâmplă. Calcă unul strâmb, prima reacție e una între amuzament și persiflare. Am râs toți (deși nu era râsul nostru) atunci când am auzit cine va face parte din Comisia Juridică a Camerei Deputaților. A fost și mai ironic momentul când a primit cu executare. Am râs și atunci când am văzut componența Comisiei pentru revizuirea Constituției. Oameni pentru care legea se confundă deseori cu „așa se face, știu eu, că așa-i normal” și are prea puțin din Dreptul Roman. Și o să mai râdem și când vor scoate modificările la lumină. Chit că nu suntem prea mulți, nici pe aici, cu Științe Juridice în curriculum vitae. Când vine vorba de lege, scoatem în față păreri bazate pe opinii personale, nu pe coatele tocite prin bibliotecă, analizând precedente. Uităm de prezumpția de nevinovăție de la care orice proces ar trebui să plece. Cu atât mai mult cu cât procesul nu are loc într-un tribunal, ci în e-agora. Emitem postulate, judecăm, dăm verdictul și tot noi îl ducem cu bine la execuție. „Decât să scape un vinovat, mai bine să moară o sută de nevinovați”. Parcă așa era, nu? Și poate mergem puțin mai departe. Ridicăm vocea. Sau poate nu facem chiar asta, cel mult aruncăm niște cuvinte pe un blog, într-un ziar… Pe la televizor, dacă suntem mai norocoși. Ne agităm, încercăm să trezim în toți ceilalți spiritul de revoltă, de contestare, să le însămânțăm celorlați în minte nevoia de schimbare. Arătăm cu degetul, căutăm vinovați. Spiritul justițiar și democratic renaște brusc în noi. Contestăm puterea de aici sau de aiurea. Ne solidarizăm cu mișcări de stradă de prin alte locuri. Ne implicăm sufletește în orice astfel de răscoală. We occupy every single place on this Earth! Toate acestea dacă nu suntem în tabăra opusă. Moment în care tot ceea ce a fost scris mai sus trebuie citit cu semn opus. Apoi ne întoarcem la lucrurile mărunte de zi cu zi, la update-ul Apple la iOS7 sau Windows 8.1 sau noul Samsung Gear....