Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Sfârşit de săptămână sârbesc (This is just a piece of history repeating)

Anii optzeci, undeva spre a doua jumătate a decadei. România avea parte de cea mai neagră perioadă a ei pe timp de pace. Chiar dacă eram un copil pe atunci şi aveam impresia ca nu îmi lipsea nimic (adică lipseau atât de multe, doar că nu prea aveam cum să îmi dau eu seama, asta o realizez abia acum când văd ce poţi să îţi cumperi şi de la cel mai mic magazin de la scara blocului…),  nu aveam nicio îndoială nici pe atunci că lucrurile nu sunt pe calea cea bună. Oricât de copil de copil aş fi fost, mă întrebam cum e posibil ca să vezi doar în “Neckermann” unele chestii. Sau să le vezi şi să nu poţi să le comanzi… Dar cel mai tare mă intriga faptul că alţii (sârbii, în cazul ăsta) puteau călători, iar noi nu. Cum Drobeta Turnu Severin era doar la o aruncătura de baţ (de către o mână mai fermă… că-s vreo sută şi ceva de kilometri), ajungeam destul de des pe acolo. Şi era un loc – Piaţa Sârbilor îi ziceam eu – echivalentul Paradisului pentru acele timpuri. De ce? Pentru că acolo era Occidentul! Găseam orice: abdţibilduri Pannini, ciocolata, guma, blugi, citrice, banane. Lucruri interzise prin magazinele “Alimentara” şi prin restul magazinelor de pe la noi. Sau măcar absente. Dar ei veneau din altă lume. Iugoslavia acelor timpuri era un “The Promise Land”… Mi se părea că au de toate. Şi chiar aveau. Treizeci de ani după aceea, mall-ul din Timişoara e plin de sârbi în fiecare weekend. Habar n-am de ce. Am fost la Belgrad şi am văzut că au şi ei de toate. Sunt mai ieftine la noi? Poate.  E Belgradul mai departe pentru mulţi dintre ei? Sigur. Dar am început să mă bucur din nou de fiecare dată când aud vorbindu-se sârbeşte pe lângă mine. Pentru că aşa am crescut. Bucurându-mă de fiecare dată când îi auzeam. Pentru că atunci, în trecut, mă făceau să sper. Să visez la normalitate. Să mă simt liber. Acum sunt liber. Din câte văd, şi ei. Şi asta nu poate să fie decât de bine! Sursa foto:...

Belgrade, My Belgrade

Nu stiam ca, in 1986, Belgrad a concurat la organizarea JO de Vara din 1992.  A pierdut in fata Barcelonei. Poate au incercat sa arate ca si in Serbia se poate, nu doar in Bosnia&Hertegovina (Sarajevo, 1984 JO de Iarna). Am aflat asta cand am cautat videoclipul de mai jos. Chiar daca e out-of-date, lasa sa se vada cum arata capitala Iugoslaviei cand noi inca aveam doar 2 ore de program la televizor si ne imbracam numai in haine gri. Tot in Belgrad, Iron Maiden, cu Bruce Dickinson vocal, cantau in 1986. 1986, da? The Wall era difuzat pe unul dintre posturile lor nationale de televiziune. La fel si emisiuni care rulau numai in Europa de Vest, preluate sub sigla Eurovision (nu stiu daca e vreo legatura intre concurs si sigla asta). Sau meciurile CM/Europene de Fotbal. Competitii la care participau si echipe din Iugoslavia (de fapt, singura tara din Est) – Jeux sans Frontieres erau redifuzate in lumea libera. Turismul era in floare pana in 1990 si importanta componenta a PIB-ului. Jugoslavii aveau drept sa calatoreasca oriunde si chiar sa se stabileasca peste hotare. Fara sa existe cea mai mica problema din partea autoritatilor. Din contra, chiar se sprijineau astfel de “relocari”. Ei bine, asta-i imaginea tarii vecine, imaginea cu care am crescut eu. Si cel mai mare soc a fost sa vad ca mare parte din Belgradul de acum inca o mai pastreaza. Mai sunt inca pe cladiri reclame ale firmelor de atunci. Centrul vechi e plin de ele. Cladirile ce le poarta n-au mai fost renovate de atunci. Cu exceptia Novi Beograd, orasul arata ca si cum timpul s-ar fi oprit mai bine de 20 de ani. Observatia imediata, atunci cand nu esti pe “Ulica Knez Mihailova” sau prin alte locuri de interes turistic, e ca oamenii de rand sunt mai saraci decat cei de la noi. Poti sa vezi asta pe orice strada, nu numai dupa cum sunt imbracati oamenii, ci si dupa ce masini conduc. Strazile sunt sparte, poate mai rau decat la noi. N-am vazut cladirile distruse de bombardamentele din 1999. Am inteles ca le-au pastrat asa, nu le-au mai reconstruit. Dar acolo unde s-a renovat sau construit...

Embargou

Initial, azi am vrut sa scriu despre altceva. Dar m-am razgandit. Cu toate astea, cele doua postari vor avea un numitor comun: Serbia. Sunt doua momente importante in relatia cu vecinii slavi: 1993 si 1999. Sunt momentele in care comunitatea internationala a impus interdictia oricarui schimb comercial care sa implice petrol. Lipsa acestei resurse paralizeaza orice tara. Dar, se pare ca nu a fost indeajuns sa-i ingenuncheze si pe ei. Acestea sunt povesti. Povesti similare cu cele ce au tinut prima pagina a ziarelor in acele timpuri, doar ca eu le-am auzit de la oamenii care au trait acele timpuri si au participat la traficul cu benzina. Sunt povesti cu un sambure de adevar. Un sambure al naiba de mare! Toata zona de sud-vest a tarii (judetele Mehedinti, Caras-Severin si Timis) a fost implicata. Lumea devenise, peste noapte, teribil de bogata. Treceau benzina in orice mod posibil. Parti din autoturisme deveneau recipienti de transport. Dacii 1300 tunate, cu ranforsari peste ranforsari, concepute sa reziste sutelor de litri ascunsi peste tot. Imaginatia n-a avut limite. Sau daca a avut, ochiul vigilent al legii a clipit cam lung. Auzisem de dispozitive instalate sub barcile dotate cu motoare mult mai puternice decat cele ale politistilor de frontiera. Nu le-am vazut si nici cei care povesteau n-au avut asa ceva, dar asta nu inseamna ca nu au existat. Nici de conducte nu am auzit –  cica-i doar o legenda. In schimb, de ideea unuia din zona de a-si construi un submarin, vorbeau si ei. Desi zona nu avea prea multe drumuri asfaltate, daca aveai un BMW seria 3, erai saracul satului. Sau casa cu un singur etaj. Banii curgeau spre petreceri udate cu whisky scotian din cel mai bun, combinat cu energizante (mda), tigari de foi, intretinute de muzicanti cu marcile lipite pe frunte. Erau mai multe cluburi de noapte pe Clisura decat in tot Banatul, la un loc. Haine de firma (nu kitsch-uri contrafacute!), ochelari Ray Ban, parfumuri dintre cele mai scumpe. Nivelul snobismului ajunsese la paroxism. O noapte transporturi, o noapte petreceri. “Taxa de relocare” pentru vamesii care vroiau un loc de munca in zona era cam cat un apartament. Era un “Eldorado” al Romaniei, impanzit de...

Pagina 1 din 1
1