Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Ana lu` Manole nu lucrează la stat

Ana lu` Manole nu lucrează la stat

Jul 6, 2016

Oricât de multe guverne se vor schimba și oricât de capabil ar fi prim-ministrul, România nu va avea prea curând o rețea funcțională de autostrăzi. Și nu pentru că e leneș constructorul, că prin alte părți, același contractor muncește cu o viteză de speriat. Nu. Și nici vina pălmașului de rând nu e. Că și el și-ar face treaba, dacă ar avea cu ce. Nu. Vina e undeva în zona gri, între contractor și cei care au puterea de a decide la nivel înalt. Acolo unde un funcționar de gradul doi al statului, de la nivel central sau local știe că, având în vedere mărimea țării și importanța ei economică în partea asta a continentului, nu se vor construi mai mult de 2000-2500 km. Pentru că nu ai de ce să faci mai mult. România nu are nevoie, că nu faci autostradă pe lângă fiecare drum județean. Europa nu are nevoie, intră în România prin două puncte (sau așa e planificat) și îi ajung. Rusia sau Ucraina nu au nevoie, că drumul pe la noi spre Europa ar fi cam ocolitor. Bulgaria nu are nevoie de mai multe legături, două sunt destule. Nu poți să faci drumuri doar de dragul de a construi. Și când le termini, s-a închis conducta aia groasă. Contractorul își ia utilajele și pleacă, că doar n-o să le țină să ruginească la noi, oricât de dragă le-ar fi țara. Că și-a luat banii, ba chiar mai mult de cât merita. Nu va da niciun guvern „verde” construcției unei autostrăzi între Zalău și Baia Mare, și nici țara nu mai crește, așa că proiectele existente sunt și singurele. Și știind asta, funcționarul ăla mărunt va face tot ce poate să o lălăiască. Să nu se termine niciodată. Și astfel să țină pornit fluxul de bani dinspre centru spre constructor. Să suplimenteze cât poate plățile. Să ceară mai mult de la buget ori de câte ori poate. Pentru că din banii ăia trăiește și el. Și nu vorbesc doar de salariul pe care îl primește ca funcționar. Ci și de ce-i mai pică pe lângă, să facă plățile ălea către executor. Și cum sumele (plățile oficiale) sunt foarte mari, nimeni nu bagă în seamă...

Rusia, fără prejudecăți (5)

Rusia, fără prejudecăți (5)

Jan 22, 2015

<— Partea a patra Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan. Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo… Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți. Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare. Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia). Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir! La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai...

Când o zbura porcul

Când o zbura porcul

Dec 19, 2014

Nu există românism mai mare decât creșterea porcului în gospodăria proprie! Aceea mândrie „e porc crescut de mine, nu-i îndopat cu prostii” vine din trecut (cel puțin din trecutul pe care eu îl cunosc) și are viitor, fără îndoială… E felul nostru (unic, cred, pe continent) de a ne opune ieșirii din Evul Mediu. S-a mai schimbat un pic acum, când nu mai ai voie să-l crești în urbe, cred că nici pe vremuri nu aveai voie, dar românii se revoltau așa împotriva sistemului, ascunzând prin orice colț al gospodăriei, dacă stateau la curte, sau prin garajul din PAL și plăci ondulate de azbociment, dacă stăteau la bloc, o gamă largă de viitoare fripturi. Să nu-mi săriți în cap, poate că în Timișoara, Cluj sau în București nu se întâmpla la fel… (Da’ de unde, călătoream prin țară și înainte de ’89, la periferia marilor orașe erau aceleași bidon-ville ca peste tot.) Nu făceau nici bunicii mei excepție, stăteau la casă, și curtea le permitea „montarea” unor accesorii extra pe acolo. Doar că, odată cu vârsta, le era din ce în ce mai greu să mai crească animale. Cel mult niște găini. Dar tradiția trebuia respectată! Mă rog, tradiție…  De fapt, penuria de alimente din comerț te obliga să recurgi la astfel de soluții de genul „do it yourself”. Așa că, părinții mei au hotărât să-i scutească de acest efort și să „mute” activitatea cu finalitate de Ignat către zona rurală. Gospodăria de la țară nu era prea departe de Târgu Jiu, sub cincisprezece kilometri. Drumul până acolo, în schimb, era durere. Asfalt, vreo cinci. Piatră cubică, tot cam atât. Iar spre final, ultima treime, piatră de râu. Un fel de piatră cubică, dar care nu e cubică, ci are toate formele posibile și imposibile. Nu mai locuia nimeni acolo de când murise și bunicul din partea mamei (bunica nici măcar n-am cunoscut-o, când m-am născut eu, ea deja nu mai era), dar mama mea nu s-a despărțit niciodată de acest loc. Și acum, după ce a ieșit la pensie, a decis că-i mai sănătos pentru minte și trup să stea acolo. Și are perfectă dreptate… Acolo totul era pregătit, spațiul permitea să crești o sută...

fortwo & forfour

fortwo & forfour

Jul 16, 2014

Smart. Dintotdeauna mi-au plăcut mașinile astea, poate și datorită combinației Swatch & Daimler AG (Mercedes Benz). Am condus una, în joacă, vreo cinci minute… Mi-a părut rău că au scos coupé-ul, dar mai rău mi-a părut că nu am mai adus nimic nou de ceva vreme. Dar astăzi, la 21.00 EEST, vom vedea noile Smart fortwo și Smart forfour! Prezentarea (teaser-ul) e foarte bine făcut, aștept să văd mașinile! În caz că nu merge embedded code, puteți vedea live stream-ul și aici. Sursa foto:...

Lebensraum

Lebensraum = habitat (lb. germană). Nu, n-are nicio legătură cu asta. Voiam doar să fie un termen mai dur… Mă uitam prin feeder și am dat (inițial) peste poza asta:  Sursă foto: aici. Apoi am citit și articolul. Preiau parțial textul din Tion, continuarea o găsiți pe site. „Proprietarii Abatorului de pe bulevardul Eroilor au început lucrările de igienizare acolo imediat după ce au fost amendați de Primăria Timișoara pentru nerespectarea legii privind protejarea monumentelor istorice și a autorizației de construire pe care o dețineau, la mijlocul lunii trecute, dar apoi s-au oprit, spun reprezentanţii municipalităţii. Viceprimarul Traian Stoia îl amenință pe omul de afaceri Ion Țiriac cu plângeri penale dacă nu va lua măsuri pentru a stopa degradarea monumentului. (…)” Pentru cei care nu sunt din Timișoara, clădirea e un fost abator, monument de arhitectură. E în aceeași stare de când mă știu. De când sunt în orașul ăsta. Și pe zi ce trece se degradează. Nu cred că-l mai prinde deceniul viitor, dacă nimeni nu intervine. Și acesta e un caz fericit. Vorbim despre o clădire frumoasă (atât cât a mai rămas din ea), dacă lăsăm în urmă destinația ei inițială. Vorbim despre un spațiu situat în „zona zero” a Timișoarei. Studenții sunt la două minute distanță. La propriu. Și sunt cu miile, dacă nu cu zecile de mii. Mai jos am făcut o captură din Google Maps, ca să identificați zona despre care vorbesc, dar am pus și harta (cu ocazia asta am învățat cum să pun o hartă embedded, că nu mai e atât de intuitiv ca înainte)… Google Maps O zonă mai bună nu există! Și cu toate astea, nu se întâmplă nimic acolo. Luați Google Maps și tastați Timișoara. Dacă vă plimbați deasupra orașului, o să găsiți zeci de astfel de zone care par părăsite. Și chiar așa sunt. Sau sunt depozite de materiale de construcții. Balastiere. În centrul orașului. Clădiri rămase ca muți martori ai industrializării haotice și fără noimă din timpul comunismului. Focare de infecție. Cămin pentru maidanezi. Pentru aurolaci și vagabonzi. Eldorado-ul fierului vechi. Sursă interminabilă de praf. Praf care, în cele din urmă, ajunge în casele noastre, pe hainele și mașinile noastre, peste tot....

Da și nu

Da și nu

Apr 6, 2013

Am citit ieri un articol pe „Amar de zi” și, inițial, am fost pe punctul să dau dreptate acestui punct de vedere. Guvernul României greșește imens impunând taxe (de mediu sau oricum s-ar numi) pe care contribuabilii nu au cum să le achite, împingându-i spre evaziune fiscală. Dar am stat și m-am gândit la o realitate: câți prieteni am eu cu mașini înmatriculate în Bulgaria? Niciunul. Câți cunoscuți am cu astfel de mașini? Răspuns identic. Câte mașini cu numere bulgărești sunt în parcarea blocului meu? Idem. Câte sunt în parcarea companiei pentru care lucrez? Zero! Și sunt convins că, și în cazul vostru, cifrele sunt apropiate… S-ar putea ca acest statu-quo să țină de faptul că Timișoara e destul de departe de granița de sud a României, pentru că nici în oraș nu vezi prea multe… Nu vreau să fac pe deșteptul și să afirm că bănățenii ar fi mai buni cetățeni, că știu că nu-i așa. Nici că lumea ar avea mai mulți bani pe aici, în condițiile în care n-avem nici pe departe nivelul de salarizare din București. Probabil că prima explicație e cea mai bună, suntem prea departe de Bulgaria. (A, ca și paradox: zona Banatului are sate întregi de bulgari în care încă se mai vorbește acceali limbă ca și la sud de Dunăre.) Dar realizez că problema e alta aici. Mașinile înmatriculate în Bulgaria au un anumit tip de proprietar. E vorba de un tip pe care eu îl detest din tot sufletul: „combinatorul” (Șefu’, nu facem și noi o combinație, ceva?), descurcărețul, șmecherașul de România. E acel tip de cetățean care ne face de râs și prin Europa, asta când nu-i păcălește pe străinii care vin la noi. E tipul acela care, indiferent de guvernanți, vă fi mereu nemulțumit de lege și, în consecință, o încalcă, o evită, o păcălește – aici și aiurea). Apoi îi înjură copios pe cei care au dat-o. Nu mă leg de starea jalnică a mașinilor – în imaginea de mai sus, BMW-ul pare a fi foarte nou – sunt mult mai multe „rulete rusești” pe șoselele de la noi, dacă vorbim de valori absolute. Nici de poluare – uitați-vă la camioanele românești...

Pagina 1 din 10
1
2
3
10
»