Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Când o zbura porcul

Când o zbura porcul

Dec 19, 2014

Nu există românism mai mare decât creșterea porcului în gospodăria proprie! Aceea mândrie „e porc crescut de mine, nu-i îndopat cu prostii” vine din trecut (cel puțin din trecutul pe care eu îl cunosc) și are viitor, fără îndoială… E felul nostru (unic, cred, pe continent) de a ne opune ieșirii din Evul Mediu. S-a mai schimbat un pic acum, când nu mai ai voie să-l crești în urbe, cred că nici pe vremuri nu aveai voie, dar românii se revoltau așa împotriva sistemului, ascunzând prin orice colț al gospodăriei, dacă stateau la curte, sau prin garajul din PAL și plăci ondulate de azbociment, dacă stăteau la bloc, o gamă largă de viitoare fripturi. Să nu-mi săriți în cap, poate că în Timișoara, Cluj sau în București nu se întâmpla la fel… (Da’ de unde, călătoream prin țară și înainte de ’89, la periferia marilor orașe erau aceleași bidon-ville ca peste tot.) Nu făceau nici bunicii mei excepție, stăteau la casă, și curtea le permitea „montarea” unor accesorii extra pe acolo. Doar că, odată cu vârsta, le era din ce în ce mai greu să mai crească animale. Cel mult niște găini. Dar tradiția trebuia respectată! Mă rog, tradiție…  De fapt, penuria de alimente din comerț te obliga să recurgi la astfel de soluții de genul „do it yourself”. Așa că, părinții mei au hotărât să-i scutească de acest efort și să „mute” activitatea cu finalitate de Ignat către zona rurală. Gospodăria de la țară nu era prea departe de Târgu Jiu, sub cincisprezece kilometri. Drumul până acolo, în schimb, era durere. Asfalt, vreo cinci. Piatră cubică, tot cam atât. Iar spre final, ultima treime, piatră de râu. Un fel de piatră cubică, dar care nu e cubică, ci are toate formele posibile și imposibile. Nu mai locuia nimeni acolo de când murise și bunicul din partea mamei (bunica nici măcar n-am cunoscut-o, când m-am născut eu, ea deja nu mai era), dar mama mea nu s-a despărțit niciodată de acest loc. Și acum, după ce a ieșit la pensie, a decis că-i mai sănătos pentru minte și trup să stea acolo. Și are perfectă dreptate… Acolo totul era pregătit, spațiul permitea să crești o sută...

Ai grijă ce-ți dorești

Ai grijă ce-ți dorești

Jul 6, 2014

Cu mult timp în urmă, ca adolescenți, ne adunam, mai mulți, în Parcul Central din Târgu Jiu, în jurul unui studiou de înregistrări. Toți eram „rockeri”, ăsta era numitorul comun. Genurile, în schimb, plecau de la Pink Floyd, treceau prin Iron Maiden sau Judas Priest, și ajungeau la nume prea thanatice, ca Morbid Angel, Canibal Corpse, Death… Mă rog, ați prins ideea, nu despre muzică e vorba. Ca și vârste, spectrul era la fel de larg, de la puștani care de abia intrasem în particula „teen”, până la veterani care ieșiseră de câțiva ani din ea. Ne întindeam cam un deceniu, de la Prâslea la Matusalem. Iar ca studii, de la școala generală, la masterat. Pierdeam mult timp pe acolo. Bine, poate e prea mult spus „pierdeam”, mai ales că acolo am făcut primii mei bani de buzunar din altă sursă decât părinții. Și mai ales că acolo am ascultat mai multă muzică decât alții într-o viață. Muzică și povești. Unii fiind deja studenți, aveau ce să povestească. Și îmi aduc aminte de un tip (de fapt, îmi aduc aminte de orice tip care „atârna” cu noi pe acolo, dar despre unul, în special, vreau să vă vorbesc acum) care a zis ceva ce mi s-a părut interesant: că nu și-a dorit, până atunci, cu adevărat, decât două lucruri în viață. Primul era o bicicletă. Al doilea, să ajungă jurnalist. Destul de resemnat, a zis că pentru bicicletă e deja prea mare… Nu-mi dau seama de ce mi-au rămas cuvintele lui în cap, chiar nu îmi dau seama. Până vineri seara, când, pe TVR HD, am văzut o emisiune făcută de el. Și mi-am reamintit de cuvintele lui… Cred că-i mai văzusem articole prin presa online, dar nu-l văzusem și la TV. Jurnalistul se numește Gabriel Geamănu, lucrează la TVR și, până ieri, nu știam că are o grămadă de reportaje care merită văzute. Și, fără să vrei, îți dai seama că poate nu-i chiar atât de bine să ți se îndeplinească toate dorințele în viață. Cine știe dacă aș fi auzit vreodată de un ciclist pe nume Gabriel...

Pagina 1 din 1
1