Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Șpaga

La 18 ani și un pic am început școala de șoferi. Aveam niște cecuri din alea de 5000 de lei de la bunicul meu, mi le făcuse cu mult înainte de Revoluție. Sau le făcuseră ai mei? Nu mai știu sigur, în fine… Nu mai contează. Prin 1994 încă mai valorau ceva. Adică patru bucăți plus ceva bani de la mama au acoperit toate taxele pentru școală. Am făcut-o cât mai eram încă în clasa a XI-a. Mă lua instructorul de acasă, cu o oră și jumătate înainte să înceapă școala și terminam „orașul” în fața liceului. Două dintr-o lovitură. Nu știam să conduc (mai făcusem încercări prin parcări pustii cu tatăl meu, dar fără prea mult succes), așa că am pornit, practic, de la zero. Țin minte prima oră, atunci m-a luat instructorul din fața liceului, nu de acasă. Am lăsat jumătate de pneu pe asfalt, atunci când am plecat de pe loc. S-a terminat școala, dar eu nu mi-am făcut planuri de vacanță. Nu, nu că veneau bacul și admiterea la facultate. Ci din cu totul alt motiv. Pe lângă diferența de bani (și permisiunea să-i cheltuiesc pe cei de pe cecuri), ai mei mi-au mai făcut o surpriză: mi-au dat și o mașină! Stați… că nu-i ce credeți. Mașina avea pe atunci zece ani.  Fabricată în 1984, era una dintre primele Dacii 1310 apărute în variantă din poză. Bleu 68. Volan cu o patru spițe, radio Lira, AM și FM – nu oricum, dar care nu mai mergea. Mască la faruri, bord din ăla nou (nu mai știu să-l descriu), patru viteze. Care aveți o vârstă, mai mult ca sigur că le-ați și condus. Cei mai tineri, le mai vedeți (extrem de rar) pe stradă. Daca nu, erau niște machete la ceva revistă, trebuie să mai fie de vânzare, căutați-le. Și încă nu-i tot. Mașina nu mergea. Nici măcar împinsă. De ce? Pentru că de vreo doi ani stătea pe niște butuci la o vecină în curte. La propriu. Stătea pe niște bucăți de lemn. Fără roți. Adusă din spatele blocului. (A stat acolo până la topirea zăpezii de după o iarnă grea. Când s-a dus zăpada, am realizat că nu mai avea...

Scurtissime (4)

Scurtissime (4)

Jun 29, 2013

Încă nu înțeleg rostul știrilor de pe plaja Mamaia. Mai ales al celor de pe plaja unor hoteluri de cinci fițe stele, unde personaje aproape grotești leagă două cuvinte cu greutatea cu care aș escalada eu Everestul. Nelipsitele băi cu șampanie și spumă vin să întregească decorul absurd. Iar editorii de știri care bagă imediat după aceea o știre cu moartea cuiva sau cu un accident sunt la fel de inspirați ca și cei intervievați.   (Sursa foto: aici) Să răman tot la vizual, mă întreb dacă nu cumva cei care fac reclamele sunt aceiași editori de mai sus. Prea anost, prea ca la… După ce pierzi minimum o oră pe zi prin metrou pe o distanță relativ scurtă, călcându-te pe picioare cu restul călătorilor, începi să apreciezi cu adevărat un oraș ca Timișoara, în care ajungi în orice colț al lui în jumătate din timpul acesta. Și asta în condițiile în care Timișoara are carențe mari în ceea ce privește traficul. Aștept linia de tren subterană promisă de actualul primar, ca să-i dau votul meu pentru următorul mandat. Deși e doar iunie, am mâncat deja (ba chiar de vreo două săptămâni) lubeniță de România. Poate mi-am pierdut memoria, dar eu nu țin minte să fi mâncat, atunci când eram copil, mai devreme de iulie… Cireșe „contemporane” cu lubenița e cel mai bun efect al încălzirii globale. Și (poate) tot legat de încălzirea globală: e plin de mașini albe. Parcă nu erau atât de multe până acum. Sau e doar efectul...

Altius

Altius

May 28, 2013

„Citius, Altius, Fortius” e motto-ul pe care Pierre De Coubertin îl propunea Comitetului Internațional Olimpic la sfârșitul secolului trecut. Dar cuvintele au fost văzute abia în 1924, odată cu Jocurile Olimpice din Paris. „Mai repede, mai sus, mai puternic”… Eu vreau să vă prezint pe cineva care a fost, cu siguranță, mai sus decât mulți dintre noi. Aș risca un pronostic și aș spune că mai sus decât toți cei care citiți aceste rânduri (și-l includ aici pe cel care le scrie). Dacă nu-i așa, vă rog să mă contraziceți. Eu pot fi sigur că nu cunosc (personal) pe cineva care să mai fi ajuns atât de sus! 5545  metri deasupra nivelului mării… Muntele Kala Pathar. Punctul terminus al unei călătorii la care eu nici măcar să visez nu reușesc. Felicitări, Paul! Și mulțumesc pentru poze! [Show as slideshow]     PS: Pe 29 mai se aniversează 60 de ani de la prima ascensiune a Everestului… At 6.30am on May 29 Hillary and Tenzing began their climb from camp nine, the last stop before the peak. Two hours later, wrote James (now Jan) Morris of The Times, the sole reporter with the expedition, “They stepped at last on to the final snow-covered eminence of Everest.”  http://www.walesonline.co.uk (Merci,...

Suficient

Suficient

Dec 17, 2012

Nu avem cele mai bune drumuri din Europa. Nici pe departe. Cu toate eforturile ultimilor ani de a aduce drumurile naționale într-o formă mai bună, acestea nu au cum să devină autostrăzi. N-ai unde să le mai lățești, n-ai unde să le consolidezi. Și oricât de bune ar fi străzile din orașe, starea lor (nu sunt neapărat ironic, mai sunt și strazi care chiar arată a străzi) nu compensează faptul că-s înguste, că lipsesc locurile de parcare, că mașinile de mare tonaj încă mai au voie să circule nestingherite peste tot (azi am văzut remorca unui tir care blocase jumătate de stradă; capul tractor nici măcar nu mai era acolo…). Nu avem marcaje pe drumuri, așa că circulăm haotic și la limita siguranței, luând curbele după cum ne dictează instinctul (noaptea) sau încardându-ne pe unde avem chef (ziua). Pe lângă toate astea, avem șoferi inconștienți care ignoră legile codului rutier, dar și pe cele ale fizicii, punându-ne și pe noi, restul, în pericol, conducând fie beți, fie high, fie cu o viteză pe care frânele mașinilor lor nu o mai pot aduce la zero… Dar, oricât de lungă ar fi lista de mai sus, se pare că pentru unii nu-i destul. Iată ce am văzut la Știrile ProTV de dimineață: Nu sunt apărătorul taximetriștilor… Nici nu vreau să generalizez și să etichetez. Sunt… așa cum sunt. (Ca și exemplificare, săptămâna trecută un taximetrist mi-a tăiat cu tupeu fața și s-a încadrat pe banda mea, iar dupa trei minute, un coleg de-al lui mi-a cedat trecerea, deși venea de pe o stradă cu prioritate și a trebuit să suporte claxoanele celor din spatele lui.) Și nici al dreptății pe care ți-o faci singur, nu sunt. Deși mi-ar fi plăcut să văd solidaritatea breslei materializată într-o măsură punitivă împotriva animalului ăla. Dar ca și cetățean și conducător auto, pe lângă corecția pe care legea penală ar trebui să i-o aplice, mi-aș dori să nu-l mai văd vreodată la volan pe agresor. E chiar atât de complicat? Sursa foto:...

Cerul

Cerul

Oct 23, 2012

Mi-am amintit astăzi, după ce am văzut o fotografie la Cristi pe blog și apoi, din click în click, am ajuns pe Skyphotographers, cât de puține stele mai vedem cu ochiul liber pe cerul de deasupra marilor orașe. De fapt, cred că de deasupra tuturor orașelor, nu mai contează… Am fost acum două săptămâni prin locurile natale. Nu e undeva sus, pe munte. Nu-s mai mult de 450 metri deasupra nivelului mării (pe GPS) și nici prea departe de zone industriale (Tîrgu-Jiu e la 5 km distanță, dar poate nu mai are industrie poluantă, nu știu).  Dar dacă ridici ochii spre cer, zici că ești pe altă planetă. Din Timișoara, când cerul e perfect clar, nu reușesc să văd mai mult de douăzeci de stele. Carul Mare, Carul Mic, mai vad si două planete, când sunt norocos. Și, bineînțeles, Luna. Cu ochiul liber, zic. Cu telescopul… nici cu el nu prea se vede mare lucru. Dar de la Tîrgu Jiu (de la Rugi, mai exact) cerul devine fantastic. N-am aparate foto atât de performante ca să pot să îl reproduc. Cu siguranță, nici cuvintele nu pot să facă prea mult. Descrierea ar fi prea săracă și prea „artificială” și nu asta îmi doresc. Însă pot să vă spun că se apropie mult de tot de ce vedeți în fotografiile de mai jos: Photo credit: Martin Zimelka – http://www.martinzimelka.com Câștigăm multe locuind într-un oraș mare. În planul material, în cel al confortului personal, ne dezvoltăm, avem mobilitate, avem posibilități, avem iluzii. Dar când ridicăm ochii din pământ, spre cer, nu mai vedem nimic… Când sunteți departe de lumea dezlănțuită, de tehnologie, de tot ce v-ar putea distrage atenția și e o noapte senină, priviți cerul. Nici nu știți ce pierdeți… Sursa foto: aici, aici și...

Șanse pierdute

Șanse pierdute

Oct 11, 2012

Am văzut astăzi pe realitatea.net un foto-reportaj despre SkyTower. Clădirea din nordul Bucureștiului e cea mai înaltă din România (Casa Poporului ar putea să o întreacă dacă s-ar calcula și partea construită în pământ – 86 m înălțime + 92 m adâncime). 137 de metri nu e o înălțime să te dea pe spate, am fost la 350 m în Turnul Ostankino și aș mai fi urcat și mai sus. Dar e ceva pentru România. Și pentru București, mai ales… Și, de fapt, aici voiam să ajung… București are un ritm de dezvoltare net superior restului țării. Nu mă miră. Are și motive: e capitală, e de patru ori mai mare decât orice alt oraș, are zeci de universități, atrage ca un magnet pe oricine își dorește o carieră. Pe mine m-a uimit cât de mult s-a schimbat orașul în 10 ani. Am locuit acolo la începutul deceniului trecut. Doi ani. În acești doi ani am reușit să văd destul de mult din oraș. Multe zone de astăzi nu existau, poate – cel mult – în mintea dezvoltatorilor. L-am părăsit pentru a reveni accidental, o dată pe an sau chiar mai rar. De fiecare dată am văzut ceva nou. Din avion, schimbările sunt și mai  evidente, mai ales în partea de nord! Timișoara a rămas de mult în urmă. Da, știu… Nu-i bun solul, e mlăștinos. Însă nu zice nimeni să ridici cincizeci de etaje, nu zice nimeni ca trebuie să concurezi cu Burj Khalifa, nici capitala nu o face. Cu toate astea cred că și-a dublat suprafața. Dar când ești la nici o sută de kilometri de lumea civilizată, când ai majoritatea populației vorbitoare a cel puțin două limbi, când ai o tradiție și un renume pe care-l mai și strigi peste tot, când ai o legătură de veacuri cu Austria, cu Germania, când ai toate oportunitățile din lume și tu te lauzi că ai deschis renovat un parc al copiilor, parcă nu mai e nimic de spus. Nu vreau să fiu negativist și să mă fac că nu văd ce s-a construit. Și știu că nu Primăria Timișoara ar trebui să schimbe fața orașului (deși în fotografia din dreapta e totuși una dintre cladirile care ține...

Pagina 2 din 11
1
2
3
10
»