Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Șpaga

La 18 ani și un pic am început școala de șoferi. Aveam niște cecuri din alea de 5000 de lei de la bunicul meu, mi le făcuse cu mult înainte de Revoluție. Sau le făcuseră ai mei? Nu mai știu sigur, în fine… Nu mai contează. Prin 1994 încă mai valorau ceva. Adică patru bucăți plus ceva bani de la mama au acoperit toate taxele pentru școală. Am făcut-o cât mai eram încă în clasa a XI-a. Mă lua instructorul de acasă, cu o oră și jumătate înainte să înceapă școala și terminam „orașul” în fața liceului. Două dintr-o lovitură. Nu știam să conduc (mai făcusem încercări prin parcări pustii cu tatăl meu, dar fără prea mult succes), așa că am pornit, practic, de la zero. Țin minte prima oră, atunci m-a luat instructorul din fața liceului, nu de acasă. Am lăsat jumătate de pneu pe asfalt, atunci când am plecat de pe loc. S-a terminat școala, dar eu nu mi-am făcut planuri de vacanță. Nu, nu că veneau bacul și admiterea la facultate. Ci din cu totul alt motiv. Pe lângă diferența de bani (și permisiunea să-i cheltuiesc pe cei de pe cecuri), ai mei mi-au mai făcut o surpriză: mi-au dat și o mașină! Stați… că nu-i ce credeți. Mașina avea pe atunci zece ani.  Fabricată în 1984, era una dintre primele Dacii 1310 apărute în variantă din poză. Bleu 68. Volan cu o patru spițe, radio Lira, AM și FM – nu oricum, dar care nu mai mergea. Mască la faruri, bord din ăla nou (nu mai știu să-l descriu), patru viteze. Care aveți o vârstă, mai mult ca sigur că le-ați și condus. Cei mai tineri, le mai vedeți (extrem de rar) pe stradă. Daca nu, erau niște machete la ceva revistă, trebuie să mai fie de vânzare, căutați-le. Și încă nu-i tot. Mașina nu mergea. Nici măcar împinsă. De ce? Pentru că de vreo doi ani stătea pe niște butuci la o vecină în curte. La propriu. Stătea pe niște bucăți de lemn. Fără roți. Adusă din spatele blocului. (A stat acolo până la topirea zăpezii de după o iarnă grea. Când s-a dus zăpada, am realizat că nu mai avea...

UEFA Europa League se vede frumos

UEFA Europa League se vede frumos

May 11, 2013

  Era prin 1986 sau ’87. Oricum, imediat după momentul câștigării Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. Pandurii Tg-Jiu jucau un meci de cupă cu echipa momentului. În acele timpuri, gorjenii se scăldau prin Divizia C (sau B, nu sunt sigur). Mergeam să-i văd, de obicei, la „matineu”, dar atunci am lipsit de la ultima oră de la școală, ca să ajung la timp (și loc) la stadion…  N-aveau nicio șansă, dar asta nu a împiedicat jumătate din populația masculină a urbei să vină pe stadion. Pentru cei care nu l-au văzut până acum nici măcar la televizor, stadionul nu avea pe vremea aceea mai mult de 5000 de locuri. Bănci de lemn putrezite, dar vopsite în verde, trepte de beton crăpate și aproape tocite de vreme, o tabelă electronică terminată doar pe jumătate și care arăta doar scorul cu niște becuri chioare, garduri din sârmă, o copertină care adăpostea doar o zecime din locuri, și acelea la tribuna I, simbolurile comuniste – „secera și ciocanul” galbene pe un fond roșu și stema Republicii Socialiste România pe două pancarte imense de tablă de o parte și alta a tribunei de care ziceam mai sus… Nocturnă nu avea nici Ghencea, pe atunci. Dar la meciul acela au fost pe puțin 15000 de oameni! Nu știu cum naiba au putut să intre, dar au fost! Stăteau și pe pista de atletism, și pe cinci rânduri în picioare. Iar pe bănci… sardine! Erau oameni care s-au urcat chiar și în plopii din jurul stadionului, doar-doar or prinde ceva. Au prins. Steaua a jucat cu blândețe – aș zice, dacă ne-am uita la scor: doar 3-0. Nu au fost primiți cu prea mare bucurie, Pandurii era echipa „lui Dinamo” în vremea aia („cooperative” au existat tot timpul), dar apogeul violenței a fost atins prin urări de genul: „Băi, să dea Domnu’ să picați cu Dinamo în turul următor!”. Iar singurele victime au fost niște spectatori din plopi care, după încălzirea de rigoare, au uitat de meci și au început să joace table și, scăpând zarurile, s-au aplecat după ele și au ajuns în ambulanță. (True story!) Aaa… și un vecin de peluză a aruncat cu semințe după arbitru...

Scurtă poveste despre miracole

Scurtă poveste despre miracole

Mar 9, 2013

Mi-a plăcut sportul când eram mic. Să-l privesc, să citesc despre el, să-l practic… Și cred că am încercat aproape orice sport, de echipă sau individual. Fotbal, tenis de masă, baschet, volei, schi alpin, înot, ciclism, atletism. Unele le-am practicat cât de cât de performanță; altele (de fapt… majoritatea), doar în joacă. Evident, dintre toate, cel mai mult îmi plăcea fotbalul. Din păcate, acolo eram cel mai slab. Rar prindeam și echipa clasei (deh, eram mulți băieți în clasă, unii cu un real talent în sportul ăsta), așa că, de cele mai multe ori, fotbalul îl jucam pe străzile din apropierea casei bunicilor. Era o zonă mai mult decât liniștită, mașinile treceau pe acolo de două ori pe zi, așa că nu trebuia prea des să mutăm porțile (niște cărămizi aduse cine știe de pe unde). Doar vecinii ne mai luau la șuturi, de fiecare dată când mingea „cu 35” le punea ceapa sau lalelele, după caz, la pământ. Geamurile erau destul de departe de stradă, erau în siguranță. N-am reușit să-i moștenesc talentul tatălui meu, care jucase fotbal chiar foarte bine, fiind apoi și arbitru și președinte de club. Dar tot am iubit fotbalul mai mult ca orice alt sport. Și, așa cum spuneam la început, mi-a plăcut și să citesc despre el. Aveam multe cărți despre fotbal în bibliotecă. Unele erau extrem de plictisitoare, nefiind altceva decât regulile arbitrajului… Dar altele… Altele erau pline de legende. Sunt prea mulți ani de atunci, ca să-mi aduc aminte despre toate cărțile ălea. Țin minte cartea lui Ioan Chirilă, „Glasul roților de tren” sau pe aceea a lui Chiriac Manușaride, „Cartea spectatorului de fotbal”. Sau „Aproape totul despre fotbal”, tot a lui Manușaride. Or mai fi fost și altele, cu siguranță. Dar titlurile lor s-au ascuns pe undeva printre alte amintiri… N-am uitat unele povești de acolo… Erau vremurile în care echipele românești începuseră să aibă rezultate cât de cât bune. Anii de după 1985-1986, când Steaua câștigase Cupa Campionilor Europeni. Când UEFA nu luase deciziile care au dus la separarea echipelor pe criterii de avuție, când încă mai erau trei competiții continentale la nivel de club: Cupa Campionilor Europeni, Cupa Cupelor și Cupa UEFA....

Upgrade

Upgrade

Nov 19, 2012

Mă jucam pe un HC90 până mirosea a metal încins în toată camera. Mi-era și frică să pun mâna pe radiatorul ăla de plastic (carcasa, practic), să nu cumva să nu se deformeze. Sau, mai rău, să nu mă aleg cu arsuri. Curgeau apele pe mine, că toată căldura venea direct spre mine. Dar jucam. Ore în șir. Pierdeam noțiunea timpului. Jucam până îmi scoteau prietenii siguranța din tabloul electric de la parter, ca să mă facă să mai ies din casă. Ieșeam cu niște ochi aproape injectați. Noroc că nu știa nimeni de droguri pe atunci, că sigur m-ar fi bănuit și de vreun fum tras dintr-o țigară mai altfel. Mă jucam până tastele ajunseseră doar o adunătură de patru rânduri albe, cu urme vagi de cuvinte pe ele… „LOAD”, „POKE”, „PRINT”, „COPY”, „NEW”… Mă jucam până ce banda casetelor de pe care încărcam jocurile se demagnetiza și plicula suflată deasupra plasticului acela se subția atât de mult încât devenea transparentă și atunci trebuia să fug repede pe la prietenii mei care mai aveau calculator, să-mi facă și mie o copie. Zilele acestea căutam aiurea pe internet jocurile copilariei și am ajuns la un videoclip pe Youtube care ține opt ore fără un sfert!!! Tau Ceti. Ați auzit de el? Mie îmi mânca zilele. Și nopțile! Cineva a făcut o captură a întregului joc și, cu ocazia asta, mi-am dat seama că jocul avea un final! (Dați și voi click-uri aleator… Că doar nu o să vă uitați la opt ore de captură! Deși nu mi-ar strica o astfel de prezență pe blog. …Glumesc!) Cum nu puteai să salvezi nimic cu HC-ul ăla, trebuia să o iei de fiecare data de la început. Nu reușeam să termin alte jocuri în afară Dizzy, pierzând uneori toată noaptea, până nu mai reușeam să văd ecranul. La propriu… Și nu un LED sau LCD! Un TV Sport, din acela portabil și, mai târziu, un Telecolor. Cu tub catodic. Un „monstru” cu diagonala de 55cm (a ecranului, că televizorul avea peste un metru cu totul); un „fulg” de vreo 30 kilograme… Dar le terminam! Reușeam să eliberez întotdeauna Prințesa! A… Ba da! Am mai terminat și Saboteur și Spike...

Cerul

Cerul

Oct 23, 2012

Mi-am amintit astăzi, după ce am văzut o fotografie la Cristi pe blog și apoi, din click în click, am ajuns pe Skyphotographers, cât de puține stele mai vedem cu ochiul liber pe cerul de deasupra marilor orașe. De fapt, cred că de deasupra tuturor orașelor, nu mai contează… Am fost acum două săptămâni prin locurile natale. Nu e undeva sus, pe munte. Nu-s mai mult de 450 metri deasupra nivelului mării (pe GPS) și nici prea departe de zone industriale (Tîrgu-Jiu e la 5 km distanță, dar poate nu mai are industrie poluantă, nu știu).  Dar dacă ridici ochii spre cer, zici că ești pe altă planetă. Din Timișoara, când cerul e perfect clar, nu reușesc să văd mai mult de douăzeci de stele. Carul Mare, Carul Mic, mai vad si două planete, când sunt norocos. Și, bineînțeles, Luna. Cu ochiul liber, zic. Cu telescopul… nici cu el nu prea se vede mare lucru. Dar de la Tîrgu Jiu (de la Rugi, mai exact) cerul devine fantastic. N-am aparate foto atât de performante ca să pot să îl reproduc. Cu siguranță, nici cuvintele nu pot să facă prea mult. Descrierea ar fi prea săracă și prea „artificială” și nu asta îmi doresc. Însă pot să vă spun că se apropie mult de tot de ce vedeți în fotografiile de mai jos: Photo credit: Martin Zimelka – http://www.martinzimelka.com Câștigăm multe locuind într-un oraș mare. În planul material, în cel al confortului personal, ne dezvoltăm, avem mobilitate, avem posibilități, avem iluzii. Dar când ridicăm ochii din pământ, spre cer, nu mai vedem nimic… Când sunteți departe de lumea dezlănțuită, de tehnologie, de tot ce v-ar putea distrage atenția și e o noapte senină, priviți cerul. Nici nu știți ce pierdeți… Sursa foto: aici, aici și...

Probleme de logică

Probleme de logică

Aug 20, 2012

Listele electorale. Da, nu au mai fost actualizate de mult. De ani de zile, cică. O punem şi pe asta ca şi piatră de moară la gâtul guvernării anterioare.  Las’ că vine guvernul nou şi le repară pe toate. După bunul plac şi după necesităţi. “Avem nevoie de mai puţini votanţi pe liste? Nicio problemă, se rezolvă!”. Şi mă gândesc că s-ar rezolva şi în cazul în care numărul lor ar trebui să crească… Dacă ne uităm pe declaraţiile de peste weekend şi de astăzi, se pare că tot efortul celor din USL s-a îndreptat doar spre diminuarea numărului celor înscrişi pe listele electorale. Sens unic, aş zice… Bine, sunt oarecum de acord cu demersul lor. Există oameni care pierd dreptul de a vota. Fie pe cale naturală (“Prin selecţie naturală”, aşa se exprima ironic şi sadic un liberal, referindu-se la moarte, cu siguranţă…), fie prin pierderea unor drepturi (poţi să-l pierzi dacă ajungi la puşcărie…), fie prin schimbarea domiciliului (e şi cazul meu). Ce nu au luat guvernanţii în calcul? Faptul că numărul de electori nu se ajustează DOAR într-un sens. Adică mor oamenii, e un fapt cert. Dar sunt şi mulţi care ajung la maturitate. La vârsta la care au drept de vot! Intră unii în puşcărie, dar mă gândesc că nu sunt toţi condamnaţi pe viaţă. Mai şi ies. Şi dacă mă mut dintr-un oraş şi nu emigrez (deşi sunt din ce în ce mai convins că ar trebui), ajung în altul. Adică ZERO fluctuaţie! Nu mă mai refer la penibilul fără măsură al scăderii celor cu buletine expirate. Eu n-am auzit (cel puţin pâna acum) de adăugări pe liste. Doar de scoateri… Poate nu au ajuns la capitolul ăla, cine ştie. Sau poate stau rău cu logica şi nu s-au gândit că există şi reversul medaliei. Că nu m-aş simţi prea bine să ştiu că Guvernul României ne taie aiurea drepturile (da, a sta acasă şi a nu vota e un drept al meu, dacă aşa vreau eu să-l exercit), atât timp cât ne ia în calcul la impozite şi taxe! Să se hotărască: ori existăm, ori nu mai existăm! Sursa foto:...

Pagina 1 din 3
1
2
3