Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere

Sep 15, 2016

Citind un articol în Pressone.ro („Oase de român” – vi-l recomand, așa cum recomand orice articol de acolo, totul e scris cu talent și suflet) mi-am adus aminte de poveste care circula prin oraș (probabil prin zonă) înainte de `89. Nu știu dacă era și cu vreun mesaj, bănuiesc că da, nimic nu circula atunci fără să aibă un scop. Și nici nu știu dacă-i doar o legendă urbană, probabil că are și un miez de adevăr. Prin anii `87 și mai târziu, pe aici era un fel de Republica Populară Coreeană wannabe. Indiferent de ce vă auziți voi de la nostalgicii mai în vârstă (mai în vârstă ca mine), era rău de tot. Atât de rău încât doar Marea Neagră rămânea singurul vecin în care nu s-ar fi emigrat. Deși nu bag mâna în foc că unii n-ar fi făcut-o. Rău. Foarte rău. Și eu am amintiri filtrate prin ochii copilăriei, când nu prea aveam de ce să mă plâng. Mă rog, aveam, dar Lego și skateboard nu-s elemente sine qua non. Era atât de rău încât se fugea și-n Uniunea Sovietică, acolo Gorbaciov începuse deja reformele și perestroika începea să dea lovituri din ce în ce mai năucitoare comunismului. La noi despre asta se auzea doar la Radio Europa Liberă. Dar libertatea se vedea cel mai bine pe posturile de televiziune sârbești. Și nu erau imagini din alte țări, ci chiar de la ei. La câteva sute de metri de noi. Și asta te făcea să visezi. Iar pe unii, chiar mai mult de atât. Cum granița terestră era aproape imposibil de trecut (credeați că ungurii au inventat sârma ghimpată care să separe țări?), nu îți rămânea altă cale în afara Dunării. Și nici pe ea nu-o puteai trece pe oriunde. Singurul loc care-ți lăsa vreo șansă era, paradoxal, Clisura. Chit că acolo e cea mai lată și adâncă Dunăre. Tocmai de aceea. Era mai greu de acoperit de grăniceri. Așa au văzut lucrurile și cele două personaje ale povestirii. Prea multe nu se știe despre ei. Adică n-au nume, n-au un loc de baștină, n-au profesii, n-au studii. Nimic. E folclor. Se știe doar că, pentru mai mari șanse de reușită, au ales momentul...

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

Jun 6, 2015

Ante scriptum (sau despre cum mă pot contrazice în câteva zile): „Viitor există și pentru hidrogen, nimeni nu-i nebun să investească într-o tehnologie care n-are nicio șansă să fie și profitabilă pentru producător, nu doar prietenoasă cu mediul.” Adevăratul vis erotic al omului (al bărbatului, cel puțin) e zborul. Așa zice Freud… Și, de mai bine de două secole, omenirea încearcă să se ridice. Cât mai sus, cât mai repede. Am ajuns și pe Lună, dar ne-am oprit, n-am mers mai departe. Zboruri cu echipaj uman la bord. O vorbă spune că nu există un mediu mai prolific progresului tehnic decât războiul. Că e un război real sau unul rece, contează mai puțin. Dacă ne uităm cât de mult a progresat aviația mondială din ’40 și până în prezent, avem și confirmarea. Soluții care s-au născut pentru a atinge sau menține supremația în aer sunt în uz astăzi, indiferent că ne referim la aviația militară sau la aviația civilă. Mă voi opri acum la unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte ale aviației civile. Născut din aceeași interminabilă competiție dintre două părți: Est și Vest. Tupolev 144. Sau, simplu TU – 144. Zeci de ani de cercetări, miliarde de ruble cheltuite, vieți pierdute… pentru o minune care a zburat doar de  câteva ori cu pasageri la bord, așa cum fusese gândit. Deși l-au ridicat în aer înaintea Occidentului și au atins Mach 1 primii, nu au reușit să demonstreze mai mult. Cincizeci și cinci de zboruri cu pasageri la bord. Atât. Șapte luni… Mai bine de o decadă de cercetări pentru șapte luni de zboruri comerciale cu pasageri. Au mai fost și zboruri fără pasageri, dar acelea nu prea contează. Sau poate contează, dar transportul de marfă, fie el și aerian, nu uimește pe nimeni. În total, puțin peste o sută de zboruri. Un simplu calcul ne demonstrează ca au fost foarte puțini norocoșii care au zburat cu această minune (până la urmă a fost o minune. cu toate defectele ei)… 140 de pasageri era capacitatea maximă a aeronavelor.   Mai multe fotografii aici: airliners.net și tu144sst.com. (Sursa: Wikipedia) Concorde  e răspunsul lumii libere. Dar tot cu banii statului. Statelor, de fapt, că vorbim de două: Franța și Marea...

Rusia, fără prejudecăți (6)

Rusia, fără prejudecăți (6)

Mar 15, 2015

<— Partea a cincea Până acum, am vorbit despre o Rusia care pare să trăiască în prezent. De la străzi, transport în comun, taximetrie, oameni pe stradă, prin restaurante, la clădiri de locuit, magazine, clădiri oficiale. Orașe relativ mari, mari, imense (Kaluga – 400.000 locuitori, Kazan 1.100.000, Moscova… greu de estimat – între 10 și 20 de milioane, depinde cum privești), viață normală. Dar am avut ocazia să văd și altceva. Chistopol. 60.000 locuitori. Un mix de tătari, ruși, bulgari. Or mai fi și alții… Un drum de o sută și ceva de kilometri din Kazan, parțial pe un fel de autostradă, drum expres, parțial pe un drum cam ca prin România, după o iarnă grea. Trecând printr-una dintre zonele cele mai verzi pe care le-am văzut vreodată. Probabil că Volga și Kama sunt vinovate… Natura arată acolo de parcă omul n-a ajuns niciodată în zonă. Sau, dacă a ajuns, nu a făcut prea mult rău. (Deși e vorba de măsuri luate din 1990 și până în prezent de a conserva zona, pentru că, în vremurile comuniste, natura a fost violată cu sălbăticie în zonă…) Un oraș despre care ai auzit doar dacă ești foarte (foarte, foarte) pasionat de ceasuri. Eu sunt doar foarte, așa că nu auzisem. Dar Chistopol e locul în care se produce Vostok, unul dintre emblemele orologeriei ruse. Din păcate, când am vrut să vizitez fabrica, era închisă, toți angajații fiind în concediu pe perioada verii. Am apucat să vad doar magazinul lor de prezentare. Și, evident, să-mi iau un ceas de acolo. Amabilitatea vânzătorului fiind una mult peste medie, chiar și peste media vest-europeană, chiar primind invitația să mă întorc și să vizitez și fabrica, subliniind că e ceva foarte interesant de văzut. N-am mai ajuns de atunci… Să revin la oraș. Fiind în mijlocul lui nicăieri, nu există prea multe posibilități de cazare. Nu tu pensiuni, nu tu hoteluri… nimic. Adica sunt două hoteluri. Eu am stat doar într-unul singur și, deși era mult peste condițiile de cazare pe care le trăisem în studenție, aveam destule rețineri să folosesc baia. Ba chiar întreaga cameră. Deși totul era renovat (colegi de-ai mei care ajunseseră înaintea mea acolo cu vreo șase...

Rusia, fără prejudecăți (5)

Rusia, fără prejudecăți (5)

Jan 22, 2015

<— Partea a patra Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan. Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo… Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți. Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare. Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia). Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir! La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai...

Când o zbura porcul

Când o zbura porcul

Dec 19, 2014

Nu există românism mai mare decât creșterea porcului în gospodăria proprie! Aceea mândrie „e porc crescut de mine, nu-i îndopat cu prostii” vine din trecut (cel puțin din trecutul pe care eu îl cunosc) și are viitor, fără îndoială… E felul nostru (unic, cred, pe continent) de a ne opune ieșirii din Evul Mediu. S-a mai schimbat un pic acum, când nu mai ai voie să-l crești în urbe, cred că nici pe vremuri nu aveai voie, dar românii se revoltau așa împotriva sistemului, ascunzând prin orice colț al gospodăriei, dacă stateau la curte, sau prin garajul din PAL și plăci ondulate de azbociment, dacă stăteau la bloc, o gamă largă de viitoare fripturi. Să nu-mi săriți în cap, poate că în Timișoara, Cluj sau în București nu se întâmpla la fel… (Da’ de unde, călătoream prin țară și înainte de ’89, la periferia marilor orașe erau aceleași bidon-ville ca peste tot.) Nu făceau nici bunicii mei excepție, stăteau la casă, și curtea le permitea „montarea” unor accesorii extra pe acolo. Doar că, odată cu vârsta, le era din ce în ce mai greu să mai crească animale. Cel mult niște găini. Dar tradiția trebuia respectată! Mă rog, tradiție…  De fapt, penuria de alimente din comerț te obliga să recurgi la astfel de soluții de genul „do it yourself”. Așa că, părinții mei au hotărât să-i scutească de acest efort și să „mute” activitatea cu finalitate de Ignat către zona rurală. Gospodăria de la țară nu era prea departe de Târgu Jiu, sub cincisprezece kilometri. Drumul până acolo, în schimb, era durere. Asfalt, vreo cinci. Piatră cubică, tot cam atât. Iar spre final, ultima treime, piatră de râu. Un fel de piatră cubică, dar care nu e cubică, ci are toate formele posibile și imposibile. Nu mai locuia nimeni acolo de când murise și bunicul din partea mamei (bunica nici măcar n-am cunoscut-o, când m-am născut eu, ea deja nu mai era), dar mama mea nu s-a despărțit niciodată de acest loc. Și acum, după ce a ieșit la pensie, a decis că-i mai sănătos pentru minte și trup să stea acolo. Și are perfectă dreptate… Acolo totul era pregătit, spațiul permitea să crești o sută...

Pagina 1 din 20
1
2
3
10
20
»