Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Lijepa naša domovino

Lijepa naša domovino

Jul 30, 2020

Steagul Croației Când România era încă un stat al cărui acronim era RSR, aducând un pic a republică sovietică, un film văzut „pe sârbi” (da, știu, iar vorbesc despre asta) mi-a marcat copilaria. Era un film despre niște puștani care reușesc să facă niște lucruri extraordinare cu un calculator, în timpul vacanței de vară, pe malul Adriaticii. Nu mai știu dacă era croat sau sloven sau ce era, că pe atunci era doar Iugoslavia, și nici nu mai știu alte detalii din film, țin minte că era ceva între E.T. și Short Circuit, cu muzică rock, cu glume, cât înțelegeam eu limba, cu aventuri. Poate ceva de genul Cireșarii, ca să fiu mai pe aproape. Filmul m-a făcut să am o relație specială, simbiotică aproape, cu calculatorul. La început să-mi doresc unul, să mă joc, apoi, după ce l-am avut, să fac ceva cu el… Asta a fost una dintre „sechele”. Al doilea rezultat al filmului a fost că am început să iubesc, chiar fără să o văd, Riviera Dalmată. Și că aș fi dat orice pe atunci să ajung acolo. Acolo era Paradisul, era aproape, era palbabil, era totuși o țară socialistă, nu înțelegeam, copil fiind, de ce nu avem voie acolo, dar nici de ce ei aveau de toate și noi nimic nu înțelegeam. Nu a fost să fie atunci, că nu au fost vremuri. Apoi au fost alte vremuri, și am cam uitat de Adriatică. Nu de tot, dar… Croații au avut un război urât și lung, apoi și-au revenit bine de tot. I-am urât un pic pentru golul lui Šuker (un fotbalist fantastic, fără îndoială) cu care ne-a scos din „optimile„ World Cup 1998, dintr-un penalty pe care doar arbitrul argentinian, sătul de români probabil, l-a văzut. Ca să plâng și cu ei, acum doi ani, la ultima cupă mondială, când francezii au hotărât că lor le stă mai bine cu trofeul, unde să-l scoată croații în Zagreb, că nu au loc pe străzi. Toți avem nostalgii. Iugoslavia (sau oricare dintre țările de azi care pe vremuri o formau) e nostalgia mea cea mai pregnantă. E spațiul (dar nu în sensul fizic, geografic) în care mi-am trăit copilăria. Totul se...

May the 4th be with you (Miracolul Star Wars)

Nu erau multe lucruri care să mă fascineze la începuturile anilor optzeci. O mie nouă sute optzeci, că nu-s chiar atât de bătrân. Sunt două componente importante aici: vârsta mea (pe atunci, doar o cifră) și situația politică din România. Republica Socialistă, să mă-nțelegi mai bine. Opțiunile se reduceau asimptotic către zero. Hai, să nu fie chiar zero, dar tot dintr-o cifră ca vârsta mea. Să ies pe stradă la joacă, să citesc (mai greu, eram cam până-n opt ani, știam, dar nu aveam prea multe de citit atunci), să mă uit la televizor – preponderent „pe sârbi”, că „pe români” mă uitam cel mult la meciurile de fotbal, la Teleenciclopedia și mai era miercuri seara o emisiune foarte interesantă, ceva cu spațiul cosmic, dar nu mai știu cum se numea. A, și mai era și cinematograful! Tot ce era legal la noi, era supus cenzurii. Aia înseamnă că nici producțiile cinematografice nu scăpau de brațul scurt (lung?) al legii. Legea cenzurii era făcută de niște analfabeți. Dacă referirea la dictatura comunistă (sub orice formă) nu era evidentă, dacă erau doar parabole, metafore, existau șanse să treacă filme, chiar dacă mesajul era clar de „rebeliune” Așa s-a întâmplat cu Star Wars. Pe atunci era o doar o trilogie. Asta afirm acum, că la șase-șapte-opt ani nu cred că știam ce e aia. Și nici nu țin minte în ce ordine am văzut cele trei filme. Unul dintre ele, culmea, chiar primul, nu mi-l mai aduc aminte deloc. Nici unde l-am văzut (posibil cinematograf), nici povestea, nimic! Slabe flashback-uri cu scene din film, dar cam atât. The Empire Strikes Back l-am văzut sigur la cinematograf. Nu mai știu exact de câte ori, probabil cel puțin cinci. Iar ultimul din seria de atunci, Return of The Jedi, la Filmski Maraton  (nu cred că găsiți explicația pe Google, fie știți ce e, fie nu). Multă vreme în școala primară, nu prea exista desen care să nu conțină o navetă spațială din film, o scenă de duel cu săbii laser sau măcar o sabie laser. Sau bețe colorate în roșu și albastru. Sau colecțiile de surprize din pachetele de țigarete de gumă „Ratovi Zvezda” (am căutat titlul exact...

Înapoi în stradă

Înapoi în stradă

Oct 21, 2018

În urmă cu un an și jumătate, am ieșit în stradă toată cu sutele de mii. Peste tot. Ieșeau oameni în orice oraș, până și în Alexandria (Teleorman…) a ieșit cineva cu o pancartă #rezist. Poate și pentru că eram la o lună și un pic de când PSD își asigurase un Parlament călduț. Și de la un moment la fel de important, opoziția reală – și cu efect – a lui Iohannis de a-l numi prim-ministru pe Dragnea. În Timișoara, vreme de mai bine de zece zile, am fost în fiecare zi în Piața Operei. Cred că a fost un moment când un sfert din oraș era în stradă. După Revoluția din Decembrie, probabil cea mai mare masă de oameni pe care Timișoara a văzut-o protestând. Și a fost magic.  De atunci, cu greu am mai văzut peste trei mii de oameni strângându-se. De ce? Deciziile politice și inițiativele legislative luate în ultimul timp sunt de o gravitate care depășește simpla grațiere din ianuarie 2017. Dacă atunci rezolva „rezultatul”, acum se schimbă întreaga ecuație. Tot. Pas cu pas, unii mai mici, alții mai mari. Se schimbă oameni, se schimbă instituții. Se schimbă orientări geo-politice. Se scot arme (încă nu de foc) împotriva populației civile. Se aud voci care n-ar avea niciun interes să se facă auzite, voci care ne spun că nu suntem pe drumul bun. Sunt voci ale unor oameni informați, educați, oameni care intuiesc imediat ce se întâmplă, oameni care nu pot fi ușor păcăliți… Asistăm la un derapaj mult mai periculos, către est. Și nu punctul cardinal e problema. Ci lumea care se găsește acolo. O lume din ale cărei gheare am scăpat acum treizeci de ani cu un preț plătit în sânge.  Și cu toate acestea, noi dăm înapoi. Și ce e mai trist, nu suntem învinși. Ci doar resemnați. Plictisiți. Că poate trece de la sine. Da, poate trece de la sine, dar nu mai rămâne nimic în urmă… (Astăzi au fost mai puțin de trei sute de oameni în Piața...

Decembrie

Nu vă țin prea mult. Sunt, cumva, prea sentimental când vine vorba de Decembrie, așa că nu ratez momentul să scriu. O mică, mică, mică piedică împotriva uitării… Eu nu mă plictisesc niciodată să revăd imaginile acelui Decembrie. Sunt parte din mine, deși nu am fost pe străzi atunci. Și nici Târgu Jiu nu a fost vreun oraș-martir. La început au fost doar zvonuri, apoi voci din studiourile radiourilor lumii libere (Radio Europa Liberă și Vocea Americii), apoi prezentatorii știrilor televiziunilor sârbe care aduceau încontinuu noutăți din Timișoara. Timișoara de care, în acel Decembrie m-am și îndrăgostit.  Aveam treisprezece ani și jumătate și prea puține pretenții că înțelegeam complet ce se întâmplă. Știam doar că mor oameni pentru cuvinte pe care, deși aveam voie să le rostim oricând, erau golite până atunci de orice conținut: libertate, demnitate, democrație. Știam că suntem ultimii într-o Europă în care până și Uniunea Sovietică lăsa în urmă regimul totalitar comunist. Eram ultimii… Fără speranță, parcă. Pentru mine va fi mereu Revoluție. Nu voi accepta (sunt un sentimental, cum ziceam) ca toate emoțiile trăite atunci să fie stinse într-un dosar sec (deși real, probabil). Să mai fie pedepsiți cei care atunci au lasat oamenii să moară, dacă nu cumva chiar mai rău de atât, e cel puțin tardiv. Mă uit cu groază și scârbă și neputință la ce ni se întâmplă. La cum se fură o țară sub acoperirea unor legi date parcă pe fast forward. Să sper că sursa acestui rău va fi pedepsită e o utopie. A fost o Revoluție. Au murit oameni, unii au rămas schilodiți fizic, alții în suflet. Și refuz să concep că a fost vorba doar de lăcomia unora. De jocuri mizerabile de culise, de înțelegeri din spatele unor geamuri mate. Au fost milioane de vise. De ochi în lacrimi, și nu doar de durere. Mie asta mi-a rămas în inimă, indiferent de dezamăgirile care au venit. Azi am ajuns iar ultimii. În alți termeni, după alte măsuri, da, e adevărat. Ne uităm cum multe se fură, din nou. Se fură până și Justiția. Și ajungem iar fără speranță, parcă. Sau, mă rog, cu una singură: aceea că istoria se repetă.  E 22 Decembrie....

Martor

Martor

Oct 19, 2017

#metoo O scurtă poveste pe tema asta. Departe de multe dintre povestirile care mi-au trecut în ultimele zile prin timeline. Aproape de hărțuire, doar că pe atunci nu existau prea multe pârghii legale.   Unul dintre clienții mei, long time ago. Aproape de două decenii, ca să vă dați seama pe unde să plasați temporar povestea. Geografic, vorbim despre București. Vechiul director economic al clientului (mă rog, contabil șef) își termină anii de serviciu înainte să apuc să interacționez prea mult cu el. Câteva întâlniri, dar nu cine știe ce. Dar impresia lăsată, în general foarte bună.  Oricum, irelevant. Sau poate relevant doar prin comparația cu ce urmează.   Îi urmează un personaj undeva între patruzeci și cincizeci de ani. Spre finalul decadei, aș zice. După prezentările de rigoare, nu am relaționat prea mult. Nu în prima lună. Se mai interesa, din când în când despre ce fac acolo. Mă șocau puțin „ștatul” lui de plată și „ștornarea” despre care am crezut că e cu totul altceva. Până m-am prins că mulți din București au nemțificat inutil unele cuvinte care începeau cu „st”. OK, nu doar bucureștenii, mai multă lume. Nu i-am contestat competențele, că nu era asta treaba mea, deși lipsurile erau evidente. Și nici nu trebuia să-i suport aerele de mare șef. Așa, genul ăla de director comunist atot-știutior, cu putere asupra vieții și morții angajaților, aproape sclavi pe plantație.    Apoi am ajuns în mijlocul mizeriei. Dacă în primele luni aveam asigurată liniștea, fiind instalat în biroul IT-ului, sediul s-a mutat în altă parte, IT-ul externalizat și departamentele au trecut la sistemul open-space. Eu, prin natura proiectului, eram la Contabilitate. Eu și contabilul șef eram singurii de pe Marte. În rest, doar angajate. Lupul paznic la oi. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva atât de libidinos. Prin comparație, orice mizerabil care fluieră sau scoate pe gură cel mult un „Păpușă, (insert cocalarism aici)!” ar fi fost un prinț. Grosolănii pe bandă rulantă. Nici măcar aluzii, direct propuneri. Și părea că nimeni nu are curajul să spună ceva. Părea. Până când una dintre angajatele de acolo a venit la mine și mi-a dat o hârtie. O plângere semnată de aproape toate colegele din birou,...

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...