Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Ai grijă ce-ți dorești

Ai grijă ce-ți dorești

Jul 6, 2014

Cu mult timp în urmă, ca adolescenți, ne adunam, mai mulți, în Parcul Central din Târgu Jiu, în jurul unui studiou de înregistrări. Toți eram „rockeri”, ăsta era numitorul comun. Genurile, în schimb, plecau de la Pink Floyd, treceau prin Iron Maiden sau Judas Priest, și ajungeau la nume prea thanatice, ca Morbid Angel, Canibal Corpse, Death… Mă rog, ați prins ideea, nu despre muzică e vorba. Ca și vârste, spectrul era la fel de larg, de la puștani care de abia intrasem în particula „teen”, până la veterani care ieșiseră de câțiva ani din ea. Ne întindeam cam un deceniu, de la Prâslea la Matusalem. Iar ca studii, de la școala generală, la masterat. Pierdeam mult timp pe acolo. Bine, poate e prea mult spus „pierdeam”, mai ales că acolo am făcut primii mei bani de buzunar din altă sursă decât părinții. Și mai ales că acolo am ascultat mai multă muzică decât alții într-o viață. Muzică și povești. Unii fiind deja studenți, aveau ce să povestească. Și îmi aduc aminte de un tip (de fapt, îmi aduc aminte de orice tip care „atârna” cu noi pe acolo, dar despre unul, în special, vreau să vă vorbesc acum) care a zis ceva ce mi s-a părut interesant: că nu și-a dorit, până atunci, cu adevărat, decât două lucruri în viață. Primul era o bicicletă. Al doilea, să ajungă jurnalist. Destul de resemnat, a zis că pentru bicicletă e deja prea mare… Nu-mi dau seama de ce mi-au rămas cuvintele lui în cap, chiar nu îmi dau seama. Până vineri seara, când, pe TVR HD, am văzut o emisiune făcută de el. Și mi-am reamintit de cuvintele lui… Cred că-i mai văzusem articole prin presa online, dar nu-l văzusem și la TV. Jurnalistul se numește Gabriel Geamănu, lucrează la TVR și, până ieri, nu știam că are o grămadă de reportaje care merită văzute. Și, fără să vrei, îți dai seama că poate nu-i chiar atât de bine să ți se îndeplinească toate dorințele în viață. Cine știe dacă aș fi auzit vreodată de un ciclist pe nume Gabriel...

Eurovision – update and call it a day

Eurovision – update and call it a day

Mar 12, 2012

Două, trei rânduri şi gata! Dacă aş fi Televiziunea Română, nu aş susţine în finala de la Baku piesa care a câştigat sâmbătă finala naţională. Costi Ioniţă, acest maneleozaur al muzicii româneşti, nu merită o aşa recunoaştere internaţională… Să-l promoveze TarafTV, nu TVR!...

Am ales bine!

Am ales bine!

Mar 12, 2012

Nu, nu la aleşii noştri fac referire.  Ci doar la decizia de a nu mă uita anul acesta la concursul Eurovision transmis de TVR. De când mă ştiu, Eurovision în România a fost scena unor scandaluri mediatice. Evident, locul cel mai bun să îţi speli rufele în văzul tuturor e canalul principal al televiziunii naţionale. E de înţeles, audienţa e maximă. Cum spuneam, nu m-am uitat nici măcar un minut (OK, am zappat vreme de 10 secunde atunci când am citit pe Twitter despre ţinuta extraterestră a prezentatoarei – o figură pe care n-am reuşit vreodată să o înţeleg sau plac…), aşa că n-am cum să îmi dau cu părerea despre “spectacolul” de sâmbătă. Mi-e greu să înţeleg ceva… E evident că Eurovision nu e un concurs care să te facă milionar. Nici măcar în lei. De audienţă… m-aş arunca liniştit la un pariu vis-a-vis de boom-ul vânzărilor, după ce l-ai câştigat. Alexandra Stan şi Inna are rolling on floor laughing la faza asta. Eventual, vezi o ţară exotică (anul ăsta e Azerbaidjan, dar anul trecut a fost hyper-exotica Germania… ). În mod normal, ţara are de câştigat, nu tu, participantul. Sau, în cel mai bun caz, câştigătorul. Şi atunci, de unde naiba încrâncenarea asta de la noi, de unde toate jocurile astea de culise? Calitativ, Eurovision rămâne undeva la limita dintre amatorism şi profesionism. Cu un evident derapaj către prima grupare. Şi acum nu vorbesc doar de Romania. Din toată lista asta, trei nume îţi sar în ochii. Restul e tăcere. Şi cu toate astea… mult zgomot pentru nimic! Sursa foto: aici.  ...

Pagina 1 din 1
1