Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Înapoi în stradă

Înapoi în stradă

Oct 21, 2018

În urmă cu un an și jumătate, am ieșit în stradă toată cu sutele de mii. Peste tot. Ieșeau oameni în orice oraș, până și în Alexandria (Teleorman…) a ieșit cineva cu o pancartă #rezist. Poate și pentru că eram la o lună și un pic de când PSD își asigurase un Parlament călduț. Și de la un moment la fel de important, opoziția reală – și cu efect – a lui Iohannis de a-l numi prim-ministru pe Dragnea. În Timișoara, vreme de mai bine de zece zile, am fost în fiecare zi în Piața Operei. Cred că a fost un moment când un sfert din oraș era în stradă. După Revoluția din Decembrie, probabil cea mai mare masă de oameni pe care Timișoara a văzut-o protestând. Și a fost magic.  De atunci, cu greu am mai văzut peste trei mii de oameni strângându-se. De ce? Deciziile politice și inițiativele legislative luate în ultimul timp sunt de o gravitate care depășește simpla grațiere din ianuarie 2017. Dacă atunci rezolva „rezultatul”, acum se schimbă întreaga ecuație. Tot. Pas cu pas, unii mai mici, alții mai mari. Se schimbă oameni, se schimbă instituții. Se schimbă orientări geo-politice. Se scot arme (încă nu de foc) împotriva populației civile. Se aud voci care n-ar avea niciun interes să se facă auzite, voci care ne spun că nu suntem pe drumul bun. Sunt voci ale unor oameni informați, educați, oameni care intuiesc imediat ce se întâmplă, oameni care nu pot fi ușor păcăliți… Asistăm la un derapaj mult mai periculos, către est. Și nu punctul cardinal e problema. Ci lumea care se găsește acolo. O lume din ale cărei gheare am scăpat acum treizeci de ani cu un preț plătit în sânge.  Și cu toate acestea, noi dăm înapoi. Și ce e mai trist, nu suntem învinși. Ci doar resemnați. Plictisiți. Că poate trece de la sine. Da, poate trece de la sine, dar nu mai rămâne nimic în urmă… (Astăzi au fost mai puțin de trei sute de oameni în Piața...

Mic ghid de supraviețuire în Elveția (1) – Introducere în Paradis

Mic ghid de supraviețuire în Elveția (1) – Introducere în Paradis

Aug 27, 2018

Dacă auziți vreodată despre orice zonă (de la noi sau de oriunde, egal) că-i Mica Elveție, e doar un compliment gratuit. Nu prea există nimic să se compare cu Elveția, mai ales că-s convins că nu despre străzi, clădiri sau chiar orașe e vorba. Ci despre ceea ce natura a lăsat în interiorul granițelor țării. În rest, poate că sunt șanse se mai gasim similitudini. Să presupunem că ești destul de norocos și vii aici pe calea aerului și pe cer senin (eu nu prea am fost, cel mult de două ori am profitat de absența norilor să mă uit pe geam), nici nu știu ce te șochează mai mult… Să fie munții pe care-i vezi până prin mai albi, să fie verdele perfect al câmpurilor, să fie lacurile pline de mici bărcuțe (veliere și ce-o mai pluti)? Sigur găsești ceva să-ți placă. Nu zic că alte țări nu-s frumoase văzute de sus, dar aici totul se schimbă atât de repede încât pe durata unui zbor de câteva minute – poate douăzeci, nu mai mult – apuci să vezi de toate. Să nu uit să spun de la început, de data asta nu am ajuns mai departe de Lucerna, adică un fel de „inima Elveției”. Am ajuns de fiecare dată venind din Munchen cu avionul până în Zurich și apoi cu trenul până la Lucerna. A, și prima dată am ajuns seara târziu, iarna. Așa că nu am văzut nimic tot drumul. Dar de ceva tot am fost impresionat. Foarte impresionat. SBB, Căile Ferate Elvețiene. Trenurile sunt de o punctualitate înspăimântătoare. Niciodată mai devreme, niciodată mai târziu. Nu sunt sigur dacă nu cumva trenurile elvețiene se setează după ceasurile de aici sau invers. Și gările. Gările, de cele mai multe ori, și aproape fără excepție, sunt deprimante. Murdare, pline de gunoaie, de mirosuri, aglomerate până la sufocare. Aici parcă totul e mai relaxat. Ba nu, nu parcă. Aici așa e. Mai relaxat totul. Și trenurile nu sunt „luxury”, să ne înțelegem. Sunt trenuri normale pentru secolul ăsta, cu zone de socializare (adica un fel de living room in vagon), cu prize peste tot, cu acces facil, adică nu trebuie să fiu alpinist să ajung...

Îndrăznește să crezi!

Îndrăznește să crezi!

Jan 19, 2018

Dacă un angajat al unei multinaționale ar fi cercetat intern pentru fraude legate de mijloacele fixe ale acele companii, decizia managementului ar fi să-l suspende până la clarificarea procedurilor. Dacă ar fi vorba de un manager, probabil că i s-ar cere demisia. Atât din funcție, cât și din companie. Din considerente de imagine, de putere a exemplului, de încălcare a codurilor de conduită internă. În general, există conceptul de „zero tolerance”. Nu sunt nici acolo doar sfinți, dar există unii de o intransigență înfiorătoare. Da, poate sunt naziști, dar călcatul strâmb al unora dinăuntru ar putea băga monștri de sute de mii de angajați în colaps. Și nu vorbim de acte de corupție (nu vorbim de relații cu statul, deși au fost cazuri), vorbim doar de deturnări de fonduri, înlesniri de licitații, chestii mai light.   Și poate că nu le pasă atât de mult de oameni, cât de bani. Sunt banii acționarilor, iar CA-ul răspunde de ei. Și dacă răspunde CA-ul, răspund și managerii de top. Și, în jos, toți. Până la angajatul care a făcut măgării. Nu se prea iartă nimic.   Tu, contribuabilule, ești acționar la stat. Dar, spre deosebire de o companie privată, deși plătești lunar ceva, nu prea primești înapoi mare lucru. Statul nu prea produce profit. Dar tu știi asta, că așa e de când istoria. Dar ai măcar pretenția ca relația ta oneroasă cu statul să-ți aducă un minim de liniște. Să ai parte de o educație gratuită până la un anumit nivel. Să primești îngijire medicală. Asistență socială, dacă ai ghinionul să îți pierzi slujba. Să ai drumuri bune. Să ai un serviciu de urgență funcțional. Unul de protecție bine pus la punct, a cărui forță să se facă simțită și la propriu. Să aibă grijă ca natura să fie respectată, nu ciopârțită, fie că vorbim de floră sau faună. Ai pretenția ca, din banii pe care-i transferi instituțiilor statale, centrale sau locale, prea puțin important destinatarul, să susții un organism funcțional, nu o vacă de muls pentru un grup restrâns. Ai pretenția ca reprezentanții tăi în organismele statale să fie dincolo de orice îndoială în ceea ce privește corectitudinea lor. Ai pretenția ca, odată puși să-ți...

Decembrie

Nu vă țin prea mult. Sunt, cumva, prea sentimental când vine vorba de Decembrie, așa că nu ratez momentul să scriu. O mică, mică, mică piedică împotriva uitării… Eu nu mă plictisesc niciodată să revăd imaginile acelui Decembrie. Sunt parte din mine, deși nu am fost pe străzi atunci. Și nici Târgu Jiu nu a fost vreun oraș-martir. La început au fost doar zvonuri, apoi voci din studiourile radiourilor lumii libere (Radio Europa Liberă și Vocea Americii), apoi prezentatorii știrilor televiziunilor sârbe care aduceau încontinuu noutăți din Timișoara. Timișoara de care, în acel Decembrie m-am și îndrăgostit.  Aveam treisprezece ani și jumătate și prea puține pretenții că înțelegeam complet ce se întâmplă. Știam doar că mor oameni pentru cuvinte pe care, deși aveam voie să le rostim oricând, erau golite până atunci de orice conținut: libertate, demnitate, democrație. Știam că suntem ultimii într-o Europă în care până și Uniunea Sovietică lăsa în urmă regimul totalitar comunist. Eram ultimii… Fără speranță, parcă. Pentru mine va fi mereu Revoluție. Nu voi accepta (sunt un sentimental, cum ziceam) ca toate emoțiile trăite atunci să fie stinse într-un dosar sec (deși real, probabil). Să mai fie pedepsiți cei care atunci au lasat oamenii să moară, dacă nu cumva chiar mai rău de atât, e cel puțin tardiv. Mă uit cu groază și scârbă și neputință la ce ni se întâmplă. La cum se fură o țară sub acoperirea unor legi date parcă pe fast forward. Să sper că sursa acestui rău va fi pedepsită e o utopie. A fost o Revoluție. Au murit oameni, unii au rămas schilodiți fizic, alții în suflet. Și refuz să concep că a fost vorba doar de lăcomia unora. De jocuri mizerabile de culise, de înțelegeri din spatele unor geamuri mate. Au fost milioane de vise. De ochi în lacrimi, și nu doar de durere. Mie asta mi-a rămas în inimă, indiferent de dezamăgirile care au venit. Azi am ajuns iar ultimii. În alți termeni, după alte măsuri, da, e adevărat. Ne uităm cum multe se fură, din nou. Se fură până și Justiția. Și ajungem iar fără speranță, parcă. Sau, mă rog, cu una singură: aceea că istoria se repetă.  E 22 Decembrie....

Paraziți

Paraziți

Nov 13, 2017

Adrian Năstase a făcut pușcărie. A ieșit de ceva vreme și acum a început să aibă din nou voce și sunt sigur că, dacă ar avea loc de actualii lideri PSD, ar avea gânduri mai mari. Deocamdată, pare-se că-i ajunge să-l împingă pe Andrei, juniorul croit după chipul și asemănarea tatălui. Dacă nu e vreo replică chiar mai proastă. (Nu-mi ies din cap copiile nereușite ale originalului din Multiplicity.) De ce am început așa? Pentru că Dragnea, odată condamnat – worst case scenario – nu va aduce un aer curat în PSD. Nu. Partidul are scris parcă în ADN (DNA, nu?) comportamentul ilegal. Și nu ilegalul acela pe care-l lăudau comuniștii prin istoria contrafăcută (nu existau ilegaliști, erau doar ruși infiltrați printre muncitori, credeți că năravul vecinilor s-a schimbat vreun pic în ultimul secol?), ci ilegalul acela de șmecheraș care-ți dă țeapă promițându-ți un curs de schimb valutar mai bun decât la bancă, dar care-ți bagă ziare tăiate printre bancnote. Ilegalul acela de „descurcăreț”, care se justifică simplu cu un „eh, toată lumea fură, eu de ce să fiu mai prost”.  PSD a avut multe figuri importante în pușcării. Cu toate acestea, partidul atrage mai tare ca o gaură neagră orice individ care vede o oportunitate în fentarea legii. Și nu doar că atrage, și apără. Dă drumul pe media unui discurs infiorător de prost scris pentru orice om cu un dram de minte (serios, cine le scrie textele?), scoate membri de partid în stradă – în număr mic, ce e drept, nemaifiind capabil să mobilizeze minerii. Partidul Social Democrat ar fi trebuit să dispară de mult. Într-o țară normală, el nici măcar nu ar fi trebuit să ia naștere, dar România a fost orice, mai puțin o țară normală. PSD ar fi trebuit să aibă azi un număr de membri cel mult egal cu kilometri de autostradă din țară, iar dintre ei, în libertate, un număr egal cu kilometri construiți cât timp țara a fost sub conducerea lor. Ne-am bucura să fie pedepsit (evident, dacă e vinovat) un om care reprezintă doar vârful aisbergului. Când, în realitate, România se va ciocni în mod repetat, de ceea ce nu se vede. Și nu vreau să...

Martor

Martor

Oct 19, 2017

#metoo O scurtă poveste pe tema asta. Departe de multe dintre povestirile care mi-au trecut în ultimele zile prin timeline. Aproape de hărțuire, doar că pe atunci nu existau prea multe pârghii legale.   Unul dintre clienții mei, long time ago. Aproape de două decenii, ca să vă dați seama pe unde să plasați temporar povestea. Geografic, vorbim despre București. Vechiul director economic al clientului (mă rog, contabil șef) își termină anii de serviciu înainte să apuc să interacționez prea mult cu el. Câteva întâlniri, dar nu cine știe ce. Dar impresia lăsată, în general foarte bună.  Oricum, irelevant. Sau poate relevant doar prin comparația cu ce urmează.   Îi urmează un personaj undeva între patruzeci și cincizeci de ani. Spre finalul decadei, aș zice. După prezentările de rigoare, nu am relaționat prea mult. Nu în prima lună. Se mai interesa, din când în când despre ce fac acolo. Mă șocau puțin „ștatul” lui de plată și „ștornarea” despre care am crezut că e cu totul altceva. Până m-am prins că mulți din București au nemțificat inutil unele cuvinte care începeau cu „st”. OK, nu doar bucureștenii, mai multă lume. Nu i-am contestat competențele, că nu era asta treaba mea, deși lipsurile erau evidente. Și nici nu trebuia să-i suport aerele de mare șef. Așa, genul ăla de director comunist atot-știutior, cu putere asupra vieții și morții angajaților, aproape sclavi pe plantație.    Apoi am ajuns în mijlocul mizeriei. Dacă în primele luni aveam asigurată liniștea, fiind instalat în biroul IT-ului, sediul s-a mutat în altă parte, IT-ul externalizat și departamentele au trecut la sistemul open-space. Eu, prin natura proiectului, eram la Contabilitate. Eu și contabilul șef eram singurii de pe Marte. În rest, doar angajate. Lupul paznic la oi. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva atât de libidinos. Prin comparație, orice mizerabil care fluieră sau scoate pe gură cel mult un „Păpușă, (insert cocalarism aici)!” ar fi fost un prinț. Grosolănii pe bandă rulantă. Nici măcar aluzii, direct propuneri. Și părea că nimeni nu are curajul să spună ceva. Părea. Până când una dintre angajatele de acolo a venit la mine și mi-a dat o hârtie. O plângere semnată de aproape toate colegele din birou,...

Pagina 1 din 38
1
2
3
10
20
»