Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Revoluția mea

Revoluția mea

Dec 19, 2019

Suntem la treizeci de ani de la poate cel mai frumos Decembrie din istoria noastră. Suntem liberi. Și nu e doar un cuvânt frumos. E un adevăr. Exact ceea ce ne-a lipsit cumplit înainte de acel Decembrie 1989. Nu am pierdut pe nimeni (cunoscut) în Revoluția din Decembrie. Nu am pierdut pe nimeni nici înainte de acel moment. Am avut bunicul prizonier la ruși, a făcut și pușcărie pe nedrept aici, în România, dar nu l-aș cataloga neapărat deținut politic. Și nici nu am motive să mă plâng de lipsuri materiale pe acele timpuri. Poate chiar dimpotrivă, aș zice că „o duceam bine”. Mă rog, la limita decenței. Mai niște prieteni la Cantina Partidului, mai unii la PECO, mai o vecină șefă de Alimentara, mai niște prieteni în RFG. Și dacă pe lângă toate astea mai pun și ce aveam „la țară”, într-o zonă în care comunismul nu reușise să pună mai mult de câțiva pași timizi, iar proprietățile rămăseseră ale oamenilor, chiar dacă nu în acte (adică nu erau CAP-uri în zonă), devenind un adevărat paradis, aș zice că stateam mai bine decât s-ar înțelege din sintagma de mai sus. Făceau ai mei bani frumoși cu cireșe și alte fructe, dar și cu fânul pe vremea aia. Fân pe care statul îl cumpăra de la persoane fizice, un paradox al anilor optzeci, că prin cincizeci îl luau direct. OK, fie, îl cumpărau. Dar prețul era mereu zero. Sau niște ani buni de pușcărie, că așa meritau chiaburii, să plătească pentru munca lor! Nu aveam casa noastră, era un apartament închiriat de la „stat”, dar bunicii aveau, prin nu știu ce minune, o casă a lor, cu un mic teren în jurul acesteia și stăteam mai mult pe acolo. Era la doi pași de „bloc”, dar era altceva. Aveam o Dacia 1310 din 1984, care avea să devină prima mea mașină. Iar bunicul avea una 1300, cu motor franțuzesc, mândria familiei, moștenire promisă tot mie… Aveam două casetofoane, aveam magnetofon, aveam televizor color! Nu aveam video, dar nu îi simțeam lipsa, că mă uitam pe sârbi la filme. Nu fumam, dar tatăl meu avea mereu un cartuș de Kent în bar, lângă sticle de...

10 PRINT “Hello, World!”

10 PRINT “Hello, World!”

Nov 4, 2019

Se vorbește despre ce făceam #pevremeamea ca despre un etalon. „Mea” fiind impersonal aici. Dar tot pe acolo bat toți. Long story short, că noi ieșeam afară, că băteam mingea de-i rupeam fâșul, ne rupeam adidașii și crăpau mâțele de ciudă uitându-se la noi, iar ăștia micii de azi nu mai au altceva în cap decât console, telefoane și jocuri pe PC, și nu-i mai scoți din casă nici cu mită. Păi hai să vă zic eu cum era de fapt. Sau cum a fost la mine… Eram talentat la fotbal. Dar doar dacă scriam scorurile pe un carnețel, în rest, trebuia să șantajez căpitanul echipei de fotbal a clasei ca să prind un loc în ea. Jucam altceva, dar nu ne strângeam atâți, să punem de un trei-la-trei sub panou. Și mese de tenis erau puține. Asta la școală, că în cartier, fiind puțini, mai prindeam loc. Ultimul, și de multe ori portar, dar prindeam. Mai ales ca aduceam și Artexul… (Google it!) Apoi am descoperit ceva fabulos. TIM-S. Jucăria asta probabil mi-a schimbat viața. Am primit-o în schimbul schiurilor mele din fibră de sticlă Rubin (de la Reghin) în timpul vacanței de primăvară. Probabil 1988. Nu sunt chiar sigur, poate un an mai târziu. Totuși, irelevant. Relevant e că văzusem așa ceva doar în filme și la noi nici măcar nu aveai voie să aduci vorba că ar exista. L-am folosit atât de mult în săptămâna aia, de am făcut bășici la degete. Nu avea tastatură normală, era o placă pe care trebuia să apeși să facă „click”. Era dureros, la propriu. Și nu prea erau jocuri, aveam doar o carte din care introduceam programe. Line cu line. În Basic. Apoi am descoperit PC-urile. Sau cum s-or fi numit. Erau niște mașini care mergeau cu dischete de 8 inch. Și aveau jocuri! Mergeam la serviciul mamei, la centrul de calcul, unde era cineva care avea chef să dea mai departe microbul. Mi-a arătat ceva programare în… în nu mai știu ce, mai țin minte doar că desena niște sinusuri pe ecran, și apoi mi-a încărcat Chuckie Egg. Probabil că jocul nu era alb-negru (verde-negru, să fiu mai exact), dar monitorul așa îl...

Next available slot in…

Next available slot in…

Oct 23, 2019

Sursa foto: france.fr Am ajuns pentru prima dată la piramida din curtea Muzeului Louvre acum mai bine de un sfert de secol. Nu ne-a luat mai mult de o jumatate de oră să intrăm, eram vreo cincizeci de liceeni gălăgioși și curioși. Și am intrat plătind un preț nu modic, ci aproape insignifiant, cred că doi-trei franci. Nici un euro, adică. Că așa au decis cei de la muzeu, că unor copii veniți din Europa de Est nu trebuie să le iei toți banii de înghețată, dacă vor să vadă o parte din minunile lumii. Am stat o zi pe acolo, dar a meritat fiecare secundă. Nu mi-a trebuit bilet de ordine să văd La Gioconda, pur și simplu am intrat în camera în care era expus tabloul și atât. Nici în Turnul Eiffel nu am urcat obosind la coadă. Nici la Notre-Dame. Singura coadă mare pe care mi-o amintesc a fost una în fața unei toalete publice. Mă rog, timpul se scurge altfel când… Ați prins ideea. Și asta după ce, cu câteva zile înainte, vizitasem cam tot ce se putea vizita în regiunea munților Vosgi, în estul Franței. Fără programări, fără nimic. Mers direct acolo și atât. Apoi am luat o pauză de la călătorit pe afară. Dar nici atunci când m-am întors, nu mi s-a părut că s-a stricat ceva. Era prin 2000 și un pic. Unele lucruri erau schimbate în bine (evident, pentru noi, cei din România), erau turiști din Asia, dar nu așa mulți, iar rușii abia începuseră să apară. Românii – turiștii, nu diaspora, erau doar prin locurile cu adevărat comerciale. Încă se putea respira ușor prin Europa. Dar, mai nou, nu ai cum să nu observi în ce direcție se îndreaptă și turismul. Globalizarea, accesul relativ ieftin la mijloace rapide de călătorie – avionul nu mai costă o avere azi , cazarea de tip Airbnb (eu nu am încercat-o încă), avantajele pentru studenți au ridicat agresiv numărul turiștilor în ultimul deceniu. Noi nu resimțim asta, ba cred că ne bucurăm când auzim vorbindu-se limbi exotice (adică nu doar cele pe care le recunoaștem ușor atunci când le auzim) prin oraș. Dar dacă te uiți la cei din...

Contra-revoluția industrială

Două secole și jumătate au trecut de când James Watt a descoperit că aburul mai face și altceva decât să te opărească. Aburul a pornit motorul, motorul a pornit revoluția. Revoluția industrială. Revoluția care a făcut din Anglia prima putere economică a lumii vreme de un veac. Și totul s-a datorat cărbunelui. Anglia a arătat multă vreme ca o vastă mină de suprafață, iar cărbunele nu a adus doar beneficii, ci și mari probleme. De sănătate pentru cei care îl extrăgeau, sociale – odată cu apariția șomajului masiv în ramura extractivă și grevele de la mijlocul anilor optzeci, cu smogul devenit un landmark pentru Londra… Ei bine, pentru prima dată în istorie, Marea Britanie și-a asigurat timp de o săptămână necesarul de energie electrică, fără să ardă nici măcar un gram de cărbune. Poate știrea în sine nu are cum să ajungă breaking, probabil sunt multe voci (justificate) care spun că această energie e cea mai puțin poluantă, dar totuși, vorbim de Regatul Unit. Chiar dacă nu e la fel de șocantă cum ar fi o știre că în Anglia doar ce s-a jucat ultima partidă de fotbal din istoria jocului pe-acolo și chiar dacă industria bazată pe carbune era spre sfârșit, e totuși locul în care s-a născut ideea de a folosi arderea cărbunelui pentru a obține energie. Știrea completă:...

E doar despre ei, nu despre voi

E doar despre ei, nu despre voi

Apr 16, 2019

Mi-aș fi dorit să scriu un text optimist. Un text despre cum binele (sau măcar moralitatea, legea) învinge. Despre cum întunericul dispare. Nu, nu-s doar cuvinte dintr-un nou limbaj de lemn. Ar fi fost un semn care să marcheze o renaștere. Un semn care să ne arate că se poate. Că avem motive să sperăm. Că avem dreptul să o facem. Dar n-a fost așa. A fost o amânare. O amânare echivalentă cu o punere în libertate. Probabil că și în cazul unei acuzări, până la momentul motivării ar fi trecut luni bune, poate chiar ani (vezi cazul Vâlcov). Dar aveam măcar iluzia unei condamnări. N-a fost să fie, aș zice mioritico-fotbalistic. Dar au fost totuși două momente anterioare care mi-au atenuat preventiv amarul zile de azi. Amândouă la Craiova, amândouă în timpul mitingului PSD. Primul e Costel Bencea. E omul. Scuze. E OMUL care s-a întors din Portugalia și a încercat să ajute cum poate pe cei suferinzi. Suferinzi din cauza bolilor, dar și din cauza celor care fură până și banii de medicamente. Îl știți, sigur ați auzit de el. Costel a umblat singur printre „susținătorii” PSD cu o pancartă acuzatoare. Curaj? Sper că nu. Cel mult decență. Și al doilea e cel care a dat titlul acestui articol… „E doar despre ei, nu despre voi. O să vă arunce ca pe măselele mele când o să își dea legile. N-o să mai fie nimic de voi. Mergeți acasă că dacă lipsiți îi concediați!” Într-o organizare de tip comunist, cu oameni aduși de peste tot ca să dea bine la numărat, ei au fost insule de normalitate. Să le spui celor adunați acolo fără nicio reținere că sunt aduși să strige pentru niște hoți era de neconceput acum câțiva ani. Riscai linșarea imediată. Azi oamenii, chiar și cei prezenți la miting, își pun întrebări. „De ce mor oamenii în spitale, când boala de care sufereau era una banală? De ce mor copiii căzând în haznalele din curtea școlii? De ce sunt violați pe stradă, furați și bătuți în scări de blocuri? De ce mor oameni pe străzile sparte și niciodată suficiente. De ce pleacă băiatul meu în Spania? Sau fata în Italia? De...

Casa Domnului

Casa Domnului

Nov 27, 2018

Nu pot să înțeleg grandomania BOR. Lipsa lor de imaginație, incapacitatea de adaptare la timpurile în care trăim. Să ai pe mână un asemenea buget (peste 100 milioane euro) și să nu poți să faci altceva decât o copie la altă scară a oricărei biserici de cartier… Nu zice nimeni că trebuie să te rupi complet de tradiție, dar nici că trebuie să rămâi definitiv în evul mediu. În oricare dintre cele cinci fotografii de mai jos putem vedea biserici (sau catedrale). Una singură se distinge prin lipsa de originalitate. Ghiciți care? Ai noștri or fi avut arhitect? (E retorică întrebarea, au avut: Constantin Amaiei.) Cum or fi primit autorizația de urbanism, când totul în jur (alte oribilități, zămislite probabil de aceiași arhitecți lipsiți de inspirație, capabili doar să copieze, cu singura diferență că au fost plătiți de statul comunist) vine din altă lume. De fapt, nu știu despre arhitect, dacă a fost plătit și de comuniști, dar de beneficiari știu sigur că au fost, mulți dintre preoți fiind mereu pe statele de plată ale Securității. Cred că mai rar îți poate fi dat să vezi atât de multă urâțenie într-un singur loc. Ai în spate Casa Poporului, pe laterale alte blocuri din anii de final ai comunismului, ai ziduri hidoase, străzi murdare. Și nu îți trebuie studii în ale Artelor ca să fii sigur de ceva că-i frumos sau nu. E de ajuns să cauți prin online vreo declarație de-a lui Gigi Becali pe subiectul cu pricina. Dacă i-a plăcut, atunci cu siguranță e kitsch. Păcat de oraș, că el tot încearcă, săracul, să se rupă de trecut. Iar Catedrala Mântuirii Neamului e departe de a fi Casa Domnului. E rece, și la propriu, și la figurat. E goală, pe dinăuntru, e uriașul cu picioare de lut. La fel ca cei care astăzi conduc Biserica Ortodoxă Română. Mult prea departe de a fi părinți spirituali ai națiunii, mult prea departe de rolul pe care ar fi trebuit să-l aibă în societate. Cu prea puține excepții, sunt lacomi, demagogi, corupți. De parcă Biserica Ortodoxă Română a devenit un partid politic.  Sunt antiteza a ceea ce ar fi trebuit să fie.  Iar dacă, totuși, Catedrala e...