Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

„Sifon”

„Sifon”

Mar 23, 2013

„Sifon”. Am citit pentru prima dată acest cuvânt în presă (extras din convorbirile unor interlopi) cu vreo trei săptămâni în urmă. Avea sensul de turnător, în jargonul străzii. Iată o știre de asăzi: „Doua masini noi, absolut identice, dar si cu acelasi numar de inmatriculare au fost gasite parcate in Sectorul 1 al Capitalei.” Și partea interesantă din articol: „Un trecator a crezut aseara ca vede dublu, atunci cand a observat doua masini identice, cu acelasi numar de inmatriculare, pe strada Nicolae Titulescu. “Am trecut pe strada si am vazut doua masini cu acelasi numar de inmatriculare. Acelasi model, aceeasi culoare, parcate la 4-5 masini distanta…, sunt modele noi, scoase din fabrica.” Initial, a crezut ca-i o greseala. Repede si-a dat seama insa ca este ceva suspect la mijloc si a sunat la politie.” Eu nu știu ce aș fi făcut în locul celui de mai sus. Mai mult ca sigur, n-aș fi observat, dar, și în cazul în care aș fi făcut-o, am mari îndoieli că aș fi sunat la Poliție. Știu că m-aș lega la cap fără să mă doară, așa că… Nu sunt mândru de asta, dar nici nu vreau să fac pe ipocritul. Însă a fost cineva care a avut prezența de spirit și suficientă conștință civică să o facă. Din punctul meu de vedere, omul merită toată stimă. Jos pălăria! Dar hai să vedem ce cred unii comentatori: Nu prea mai am ce să comentez aici… Din păcate, orice aș spune, ar fi inutil. Pot doar să sper că-i numărăm pe degete pe cei care gândesc așa. Dar cred că și să sper la așa ceva e inutil. Sursa: Știrile...

Dezgheț

Dezgheț

Mar 11, 2013

Mathias Rust: “I was thinking I could use the aircraft to build an imaginary bridge between West and East to show that a lot of people in Europe wanted to improve relations between our worlds.” (BBC) Luna mai a anului 1987. Pe 28, mai exact. Uniunea Sovietică (Partidul Comunist, ca să respectăm adevărul istoric) era condusă de doi ani de către Mihail Gorbaciov, succedându-i lui Cernenko, ultimul din linia dură a partidului. Războiul rece, deși nu era evident pe atunci și nici nu se voia a se spune pe șleau asta, aluneca, încet, dar sigur, spre ultimele lui momente. Peste patru decenii de încrâncenare, de replici dure, de înarmare ale ambelor tabere nu aduseseră nimic bun. Uniunea Sovietică, țările prietene și comunismul erau departe de paradisul promis de Engels, Marx și Lenin. Statele Unite și Europa Occidentală se îndepărtau prin bună-stare de toate astea și stârneau invidia locuitorilor țărilor de dincolo de cortina de fier. În acest statu-quo, 28 mai a fost o zi care a grăbit sfârșitul. Un avion de mici dimensiuni decola cu trei săptămâni mai devreme din Hamburg. Destinația finală: Moscova, Piața Roșie. Un adolescent, Mathias Rust, a reușit o performanță pe care niciun serviciu secret nu o reușise și nici nu a mai reușit-o până atunci. Să ridiculizeze întregul sistem de apărare al rușilor. După zboruri deasupra Europei de Nord (drumul până în Islanda e, probabil, legat de insuccesul discuțiilor dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov de la Rejkjavik din toamna anului precedent) și o scurtă escală pentru realimentare la Helsinki , Mathias Rust trece Baltica și intră pe teritoriul defunctei URSS. Deasupra Estoniei e interceptat de un MIG23, dar, fără nicio explicație, e lăsat să zboare mai departe. Reușește să ajungă deasupra Moscovei în jurul orei 7 (seara) și, după câteva încercări nereușite de a ateriza chiar în Piața Roșie, decide să aterizeze la câțiva metri depărtare, lângă Catedrala Sf. Vasile: „My plan was to land in Red Square, but there were too many people and I thought I’d cause casualties.” Urmările acțiunii sale pline de curaj au fost benefice perestroikăi. Gorbaciov a reușit să scape de greii conservatori (în frunte cu Ministrul Apărării), destituind sute de generali sovietici,...

Scurtă poveste despre miracole

Scurtă poveste despre miracole

Mar 9, 2013

Mi-a plăcut sportul când eram mic. Să-l privesc, să citesc despre el, să-l practic… Și cred că am încercat aproape orice sport, de echipă sau individual. Fotbal, tenis de masă, baschet, volei, schi alpin, înot, ciclism, atletism. Unele le-am practicat cât de cât de performanță; altele (de fapt… majoritatea), doar în joacă. Evident, dintre toate, cel mai mult îmi plăcea fotbalul. Din păcate, acolo eram cel mai slab. Rar prindeam și echipa clasei (deh, eram mulți băieți în clasă, unii cu un real talent în sportul ăsta), așa că, de cele mai multe ori, fotbalul îl jucam pe străzile din apropierea casei bunicilor. Era o zonă mai mult decât liniștită, mașinile treceau pe acolo de două ori pe zi, așa că nu trebuia prea des să mutăm porțile (niște cărămizi aduse cine știe de pe unde). Doar vecinii ne mai luau la șuturi, de fiecare dată când mingea „cu 35” le punea ceapa sau lalelele, după caz, la pământ. Geamurile erau destul de departe de stradă, erau în siguranță. N-am reușit să-i moștenesc talentul tatălui meu, care jucase fotbal chiar foarte bine, fiind apoi și arbitru și președinte de club. Dar tot am iubit fotbalul mai mult ca orice alt sport. Și, așa cum spuneam la început, mi-a plăcut și să citesc despre el. Aveam multe cărți despre fotbal în bibliotecă. Unele erau extrem de plictisitoare, nefiind altceva decât regulile arbitrajului… Dar altele… Altele erau pline de legende. Sunt prea mulți ani de atunci, ca să-mi aduc aminte despre toate cărțile ălea. Țin minte cartea lui Ioan Chirilă, „Glasul roților de tren” sau pe aceea a lui Chiriac Manușaride, „Cartea spectatorului de fotbal”. Sau „Aproape totul despre fotbal”, tot a lui Manușaride. Or mai fi fost și altele, cu siguranță. Dar titlurile lor s-au ascuns pe undeva printre alte amintiri… N-am uitat unele povești de acolo… Erau vremurile în care echipele românești începuseră să aibă rezultate cât de cât bune. Anii de după 1985-1986, când Steaua câștigase Cupa Campionilor Europeni. Când UEFA nu luase deciziile care au dus la separarea echipelor pe criterii de avuție, când încă mai erau trei competiții continentale la nivel de club: Cupa Campionilor Europeni, Cupa Cupelor și Cupa UEFA....

O corecție necesară

O corecție necesară

Mar 7, 2013

De fiecare dată când mă gândesc la Cel de-al Doilea Razboi Mondial, primele imagini care-mi vin în minte sunt cele ale lagărelor morții. Sunt imaginile cele mai puternice, dar și cele mai mediatizate. Apoi vin cele ale Zilei Z, cu debarcarea din Normandia. Și poate rachetele V2, katiușele, T34… Bătălia de la Stalingrad, cele două volume „Mari decizii ale celui de-al Doilea Razboi Mondial”, cărțile lui Sven Hassel, colecția „Delfinul” și poveștile bunicului meu despre Frontul de Vest, atunci când orice referire la acele bătalii era interzisă. Nu mă voi lega de falsele simboluri pe care cei din Ministerul Adevărului au încercat să ni le vâre în cap înainte de Revoluție (nu și la școală, am avut norocul să îmi predea istoria un profesor care a știut să lase loc de îndoială, atunci când trebuia să vorbească despre acele timpuri). Partizani, comuniști, ilegaliști… Să fim serioși. Armata roșie eliberatoare? Nici vorbă, pe ei i-a interesat doar să-i îngenuncheze complet pe nemți. Iar noi le eram în drum, așa că au trecut pe aici. Însă foarte rar (nu vorbesc de cercurile academice ale istoricilor și de reviste ) este prezentată o realitate: Uniunea Sovietică a pierdut mai bine 23 de milioane de locuitori în acest război. Mai bine de o zecime din întreaga sa populație. Mai bine de o treime din totalul general al victimelor din acest război… Cifre incredibile și înspăimântătoare, indiferent cum le-am analiza. Și oricât de mare ar fi fost Uniunea Sovietică. Mai mult decât actuala populație a României… (via Wikipedia) Suferința poporului rus din acele timpuri e inimaginabilă. Cauzată nu doar de Axă, ci și de deciziile propriilor conducători – Stalingrad e un bun exemplu. Moartea a venit nu doar pe front, dar și din cauza frigului, a foametei… Dar aceste amănunte nu au importanță. N-a fost holocaust, au supravietuit indeajuns de mulți ca să o ia de la capat. Au fost victime de război și victime colaterale. Au fost oameni care au murit în orașe care trebuiau rase de pe fața pământului. Au fost oameni care au murit ținând nemișcată linia frontului. Au fost oameni care au înghețat pe lungul drum către prizonierat, către lagărele de exterminare.  Care au murit construind autostrada...

Uscături

Uscături

Mar 4, 2013

Povesteam zilele trecute cu un coleg din Germania. Neamț get-beget. Calculat și cu bun-simț… Și a venit vorba despre românii noștri care ajung pe acolo. (În Frankfurt pe Main, mai exact. Că orașul e un mic Babilon, nu mai miră pe nimeni. Bine, pe mine m-a surprins… Nu mai ajunsesem pe acolo de ceva vreme și, pe atunci, observasem doar o comunitate bine închegată de ruși și sârbi. O prezență puternică a asiaticilor din Extremul Orient – chinezi și japonezi (aceștia din urmă, mai mult ca sigur turiști). Sporadic, români. Țigani, mai puțini decât români… Turcii sunt de-ai casei, așa că nu-i menționez. În prezent, lucrurile s-au cam schimbat. Indienii au început să apară peste tot. Dacă ne gândim la explozia demografică din țara mamă, e de înțeles. Dar există un aspect pozitiv al prezenței lor în Europa. Nu supără pe nimeni. Poate doar prin faptul că sunt extrem de politicoși! De Mafia Indiană, eu, unul, n-am auzit.  Gata, închid paranteza asta. Scuze că a fost atât de lungă!) Și, un pic jenat, a zis că, deja, pentru autoritățile federale din Hessen, problema unui anumit grup etnic e destul de delicată  Fiind foarte „politically correct”, a ezitat să-i numească români, dar nici țigani nu le-a zis direct. Roma people. I-am zis să nu își facă griji, că noi le zicem țigani. Peiorativ sau nu, după cum putem fiecare. Și zicea că infracțiunile nu prea pot fi în multe cazuri dovedite, de cele mai multe ori fiind vorba de cerșetorie. O infracțiune (o contravenție, de fapt) față de care nemții închid de cele mai multe ori ochii. Dar nu cerșetoria îi supără cel mai tare, ci mizeria pe care o lasă în urmă, oriunde ar fi. Modul de viață (aproape de primitivism) i s-a părut de neconceput… Nu m-am apucat să-i mai spun cum sunt la noi, că umblă cu căruțe prin oraș. Că au cartierele izolate, în care nici vorbă să ajungi ziua, darămite după căderea serii. Că nu-i rușine mai mare decât să te așeze, la școală, în bancă, alături de un copil de țigan. Sau să-l feliciți de ziua lui… Sau să te vadă cineva vorbindu-i. Am tăcut, mi-ar fi fost greu să-i explic...

Plug in!

Plug in!

Feb 23, 2013

Citeam ieri o știre despre Estonia. Știți voi, una dintre Țarile Baltice (cărora zilele următoare o să le dedic un articol întreg – pentru că merită!). Guvernul Estoniei a decis sa se implice în extinderea la nivel național a unei rețele care să-ți permită reîncărcarea autoturismului tău electric atunci când ai nevoie și unde ai nevoie… Reproduc din Engadget.com: „If certain reporters had lived in Estonia, how different things might be. The small European state has just cut the ribbon on its nationwide EV fast-charge network — providing 165 charging stations no further that 60km apart. Implementing a national or state-wide network of charger locations is something either under way, or in place in locations from Australia to Indiana. The Estonian implementation is state-backed, has a unified payment system, and offers three tiers of service to customers, from a basic pay-and-go option to a €30 all-you-can-drive monthly electricity buffet. It’s claimed that up to a 90 percent charge can be achieved in half an hour, with the range that achieves depending on your vehicle of choice. Estonia has 619 all-electric cars registered with the traffic office, and the network extends beyond the mainland, ensuring even those weekend road trips should be covered.” Estonia e în altă ligă, nu am nicio îndoială. N-am ajuns acolo, deși tare mi-aș dori! Mama mea a vizitat Țările Baltice înainte de 1989 și mi-a zis că erau mult în fața celorlalte republici sovietice – din toate punctele de vedere. Nefiind slavi, au altă mentalitate. Dar să vii atât de tare din spate (că nu se puteau compara cu restul Europei Occidentale) și să implementezi un astfel de proiect la nivel național (din câte știu, Estonia e prima țară din Europa care o face), e ceva cu care poți să te lauzi. Poate că nu e scump, habar nu am… Dar demonstrează voință. Și faptul că oamenii aia se gândesc la viitor. Acum sunt doar puțin peste 600 de mașini electrice. Un număr infim, în parcarea companiei pentru care lucrez sunt mai multe mașini… Bine, ei (estonienii) nici nu sunt atât de mulți, cam un milion și un sfert. Dar dacă nu pornești cu o infrastructură bine pusă la punct, nici nu poți să te aștepți...

Pagina 10 din 38
«
9
10
11
20
30
»