Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Scurtă poveste despre miracole

Scurtă poveste despre miracole

Mar 9, 2013

Mi-a plăcut sportul când eram mic. Să-l privesc, să citesc despre el, să-l practic… Și cred că am încercat aproape orice sport, de echipă sau individual. Fotbal, tenis de masă, baschet, volei, schi alpin, înot, ciclism, atletism. Unele le-am practicat cât de cât de performanță; altele (de fapt… majoritatea), doar în joacă. Evident, dintre toate, cel mai mult îmi plăcea fotbalul. Din păcate, acolo eram cel mai slab. Rar prindeam și echipa clasei (deh, eram mulți băieți în clasă, unii cu un real talent în sportul ăsta), așa că, de cele mai multe ori, fotbalul îl jucam pe străzile din apropierea casei bunicilor. Era o zonă mai mult decât liniștită, mașinile treceau pe acolo de două ori pe zi, așa că nu trebuia prea des să mutăm porțile (niște cărămizi aduse cine știe de pe unde). Doar vecinii ne mai luau la șuturi, de fiecare dată când mingea „cu 35” le punea ceapa sau lalelele, după caz, la pământ. Geamurile erau destul de departe de stradă, erau în siguranță. N-am reușit să-i moștenesc talentul tatălui meu, care jucase fotbal chiar foarte bine, fiind apoi și arbitru și președinte de club. Dar tot am iubit fotbalul mai mult ca orice alt sport. Și, așa cum spuneam la început, mi-a plăcut și să citesc despre el. Aveam multe cărți despre fotbal în bibliotecă. Unele erau extrem de plictisitoare, nefiind altceva decât regulile arbitrajului… Dar altele… Altele erau pline de legende. Sunt prea mulți ani de atunci, ca să-mi aduc aminte despre toate cărțile ălea. Țin minte cartea lui Ioan Chirilă, „Glasul roților de tren” sau pe aceea a lui Chiriac Manușaride, „Cartea spectatorului de fotbal”. Sau „Aproape totul despre fotbal”, tot a lui Manușaride. Or mai fi fost și altele, cu siguranță. Dar titlurile lor s-au ascuns pe undeva printre alte amintiri… N-am uitat unele povești de acolo… Erau vremurile în care echipele românești începuseră să aibă rezultate cât de cât bune. Anii de după 1985-1986, când Steaua câștigase Cupa Campionilor Europeni. Când UEFA nu luase deciziile care au dus la separarea echipelor pe criterii de avuție, când încă mai erau trei competiții continentale la nivel de club: Cupa Campionilor Europeni, Cupa Cupelor și Cupa UEFA....

O corecție necesară

O corecție necesară

Mar 7, 2013

De fiecare dată când mă gândesc la Cel de-al Doilea Razboi Mondial, primele imagini care-mi vin în minte sunt cele ale lagărelor morții. Sunt imaginile cele mai puternice, dar și cele mai mediatizate. Apoi vin cele ale Zilei Z, cu debarcarea din Normandia. Și poate rachetele V2, katiușele, T34… Bătălia de la Stalingrad, cele două volume „Mari decizii ale celui de-al Doilea Razboi Mondial”, cărțile lui Sven Hassel, colecția „Delfinul” și poveștile bunicului meu despre Frontul de Vest, atunci când orice referire la acele bătalii era interzisă. Nu mă voi lega de falsele simboluri pe care cei din Ministerul Adevărului au încercat să ni le vâre în cap înainte de Revoluție (nu și la școală, am avut norocul să îmi predea istoria un profesor care a știut să lase loc de îndoială, atunci când trebuia să vorbească despre acele timpuri). Partizani, comuniști, ilegaliști… Să fim serioși. Armata roșie eliberatoare? Nici vorbă, pe ei i-a interesat doar să-i îngenuncheze complet pe nemți. Iar noi le eram în drum, așa că au trecut pe aici. Însă foarte rar (nu vorbesc de cercurile academice ale istoricilor și de reviste ) este prezentată o realitate: Uniunea Sovietică a pierdut mai bine 23 de milioane de locuitori în acest război. Mai bine de o zecime din întreaga sa populație. Mai bine de o treime din totalul general al victimelor din acest război… Cifre incredibile și înspăimântătoare, indiferent cum le-am analiza. Și oricât de mare ar fi fost Uniunea Sovietică. Mai mult decât actuala populație a României… (via Wikipedia) Suferința poporului rus din acele timpuri e inimaginabilă. Cauzată nu doar de Axă, ci și de deciziile propriilor conducători – Stalingrad e un bun exemplu. Moartea a venit nu doar pe front, dar și din cauza frigului, a foametei… Dar aceste amănunte nu au importanță. N-a fost holocaust, au supravietuit indeajuns de mulți ca să o ia de la capat. Au fost victime de război și victime colaterale. Au fost oameni care au murit în orașe care trebuiau rase de pe fața pământului. Au fost oameni care au murit ținând nemișcată linia frontului. Au fost oameni care au înghețat pe lungul drum către prizonierat, către lagărele de exterminare.  Care au murit construind autostrada...

Uscături

Uscături

Mar 4, 2013

Povesteam zilele trecute cu un coleg din Germania. Neamț get-beget. Calculat și cu bun-simț… Și a venit vorba despre românii noștri care ajung pe acolo. (În Frankfurt pe Main, mai exact. Că orașul e un mic Babilon, nu mai miră pe nimeni. Bine, pe mine m-a surprins… Nu mai ajunsesem pe acolo de ceva vreme și, pe atunci, observasem doar o comunitate bine închegată de ruși și sârbi. O prezență puternică a asiaticilor din Extremul Orient – chinezi și japonezi (aceștia din urmă, mai mult ca sigur turiști). Sporadic, români. Țigani, mai puțini decât români… Turcii sunt de-ai casei, așa că nu-i menționez. În prezent, lucrurile s-au cam schimbat. Indienii au început să apară peste tot. Dacă ne gândim la explozia demografică din țara mamă, e de înțeles. Dar există un aspect pozitiv al prezenței lor în Europa. Nu supără pe nimeni. Poate doar prin faptul că sunt extrem de politicoși! De Mafia Indiană, eu, unul, n-am auzit.  Gata, închid paranteza asta. Scuze că a fost atât de lungă!) Și, un pic jenat, a zis că, deja, pentru autoritățile federale din Hessen, problema unui anumit grup etnic e destul de delicată  Fiind foarte „politically correct”, a ezitat să-i numească români, dar nici țigani nu le-a zis direct. Roma people. I-am zis să nu își facă griji, că noi le zicem țigani. Peiorativ sau nu, după cum putem fiecare. Și zicea că infracțiunile nu prea pot fi în multe cazuri dovedite, de cele mai multe ori fiind vorba de cerșetorie. O infracțiune (o contravenție, de fapt) față de care nemții închid de cele mai multe ori ochii. Dar nu cerșetoria îi supără cel mai tare, ci mizeria pe care o lasă în urmă, oriunde ar fi. Modul de viață (aproape de primitivism) i s-a părut de neconceput… Nu m-am apucat să-i mai spun cum sunt la noi, că umblă cu căruțe prin oraș. Că au cartierele izolate, în care nici vorbă să ajungi ziua, darămite după căderea serii. Că nu-i rușine mai mare decât să te așeze, la școală, în bancă, alături de un copil de țigan. Sau să-l feliciți de ziua lui… Sau să te vadă cineva vorbindu-i. Am tăcut, mi-ar fi fost greu să-i explic...

Plug in!

Plug in!

Feb 23, 2013

Citeam ieri o știre despre Estonia. Știți voi, una dintre Țarile Baltice (cărora zilele următoare o să le dedic un articol întreg – pentru că merită!). Guvernul Estoniei a decis sa se implice în extinderea la nivel național a unei rețele care să-ți permită reîncărcarea autoturismului tău electric atunci când ai nevoie și unde ai nevoie… Reproduc din Engadget.com: „If certain reporters had lived in Estonia, how different things might be. The small European state has just cut the ribbon on its nationwide EV fast-charge network — providing 165 charging stations no further that 60km apart. Implementing a national or state-wide network of charger locations is something either under way, or in place in locations from Australia to Indiana. The Estonian implementation is state-backed, has a unified payment system, and offers three tiers of service to customers, from a basic pay-and-go option to a €30 all-you-can-drive monthly electricity buffet. It’s claimed that up to a 90 percent charge can be achieved in half an hour, with the range that achieves depending on your vehicle of choice. Estonia has 619 all-electric cars registered with the traffic office, and the network extends beyond the mainland, ensuring even those weekend road trips should be covered.” Estonia e în altă ligă, nu am nicio îndoială. N-am ajuns acolo, deși tare mi-aș dori! Mama mea a vizitat Țările Baltice înainte de 1989 și mi-a zis că erau mult în fața celorlalte republici sovietice – din toate punctele de vedere. Nefiind slavi, au altă mentalitate. Dar să vii atât de tare din spate (că nu se puteau compara cu restul Europei Occidentale) și să implementezi un astfel de proiect la nivel național (din câte știu, Estonia e prima țară din Europa care o face), e ceva cu care poți să te lauzi. Poate că nu e scump, habar nu am… Dar demonstrează voință. Și faptul că oamenii aia se gândesc la viitor. Acum sunt doar puțin peste 600 de mașini electrice. Un număr infim, în parcarea companiei pentru care lucrez sunt mai multe mașini… Bine, ei (estonienii) nici nu sunt atât de mulți, cam un milion și un sfert. Dar dacă nu pornești cu o infrastructură bine pusă la punct, nici nu poți să te aștepți...

Deșert peste mări

Deșert peste mări

Feb 16, 2013

Rusia (sau Uniunea Sovietică, după cum au fost vremurile) n-a fost și nu este o țară despre care să poți spune că e prea norocoasă. Să nu înțelegeți greșit, probabil că-i cea mai bogată țară de pe Terra, dar când ai bogățiile îngropate sub pământ înghețat, undeva în inima Asiei sau după Cercul Polar de Nord… cam greu le scoți la lumină. Și asta nu e tot: oamenii nu trăiesc din uraniu. Da, îl pot da la schimb, pot vinde energia sau rachetele nucleare, dar banii aia nu ajung oamenilor. Cea mai mare problemă a Rusiei a fost alta: pământul, oricât de întins, nu a hranit-o. Secole de-a rândul s-a murit de foame. La propriu. Chiar și secolul trecut am asistat la decimări ale populație din acest teritoriu. Evident, un popor flămând nu poate fi stăpânit. Cum țarilor le-au lipsit mijloacele tehnice, sarcina de a modela natura le-a revenit dictatorilor comuniști. Stalin, un om cu viziune (normal că glumesc, era doar un criminal odios…), a plănuit cea mai mare schimbare a Rusiei din toate timpurile. Baraje, canale de irigație sau chiar navigabile, împăduriri și defrișări. „Terraformare”, practic. Chiar pe Terra. Rezultatul? Un dezastru cumplit… Natura le-a aranjat pe toate în milenii, ba chiar în perioade mai mari. Când vrei să schimbi ordinea firească în ani, n-are cum să-ți iasă. Marea Aral – În urmă cu cinci decenii a fost a patra întindere de apă a lumii (ape interioare). Astazi… suprafața e redusă la un sfert din cea inițială, volumul – sub o cincime. Salinitatea a crescut și ea enorm. Iar dunele de sare rămase în urma apei se împrăștie purtate de vânt pe suprafețe mult mai mari, contaminându-le. Contaminare cu metale grele, pesticide și bacteriologică… Nicăieri în lume factorul uman nu a provocat un dezastru mai mare. Și acum vorbim doar de ecosistem. Dar dramele umane de pe (fostele) țărmuri ale acestei mări sunt și ele parte ale dezastrului. Industria – bazată pe pescuit și construcția navelor – a disparut. Șomajul în zonă a ajuns la 19%, sau cel puțin așa spun statisticile oficiale. Dar cifra reală pare a fi mult mai mare. Majoritatea sunt femei. Migrația a crescut exponențial. Urmăriți și montajul de...

Spre cer

Spre cer

Feb 9, 2013

Probabil că nu a început așa, dar e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume. New York, 1932. © Bettmann/CORBIS Construcția GE Building. Mai bine de optzeci de ani au trecut de atunci. Tehnologia a avansat enorm. Chiar și în construcții. Statele Unite au fost mai mult timp singurii deținători de recorduri mondiale (vorbesc doar de zgârie-nori). Mileniul al treilea aduce o detronare aproape completă a americanilor, asiaticii luându-le locul. Emiratele au țintit cel mai sus, peste limita kilometrului… N-au atins-o. Nu încă. Iată cum arată astăzi primele zece clădiri zgârie-nori: 1. Burj Khalifa (828 m) – Dubai (Emiratele Arabe Unite). E probabil cea mai mediatizată clădire a deceniului. Așa cum ziceam acum vreo câteva zile, mie încă nu îmi vine să cred că există. 2. Abraj Al-Bait Towers (601 m) – Mecca (Arabia Saudită). Am văzut-o anul trecut la știri, atunci când se prezentau imagini de la procesiunile religioase. Inițial nu mi-am dat seama ce e, am crezut că-i ceva moschee. Până să mă apuc de acest articol, nici prin cap nu mi-a trecut că-i a doua clădire ca înălțime din lume. Chiar dacă eram conștient de dimensiunile ei (prin comparație cu Masjid al Haram), nu am realizat cât de mare e. 3. Taipei 101 (509 m) – Taipei (Taiwan). A avut și ea perioada ei de glorie, fiind în vârful (!) clasamentului. E drept, doar vreo șase ani. Am văzut un reportaj (parcă pe Discovery) despre cum s-au gândit constructorii să o facă „earthquake-proof”, instalând o sferă imensă la unul dintre ultimele etaje… Uluitor. 4. Shanghai World Financial Center (492 m.) – Shanghai (China) 5. International Commerce Center (484 m.) – Hong Kong (Hong Kong) Mă opresc aici, dar iată linkuri către primele zece cele mai înalte clădiri ale lumii: Burj Khalifa Makkah Royal Clock Tower Hotel Taipei 101 Shanghai World Financial Center International Commerce Centre Petronas Tower 1 Petronas Tower 2 Zifeng Tower Willis Tower Kingkey 100 Europa apare abia după locul 30… Rusia cea plină de bani (Moscova, ca să fim exacți) se uită cu coada ochiului către Asia și parcă n-ar vrea să rămână în urmă, dar nici nu va prinde „top ten”. Mercury City Tower a devenit cea mai înaltă clădire...

Pagina 10 din 37
«
9
10
11
20
30
»