Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Working Class Hero

Working Class Hero

Feb 7, 2017

Dacă ai ajuns aici, deja ai folosit o grămadă de chestii corporatiste. Curent, internet, calculator/tabletă/telefon. Conform șefului PSD, le-ai mărit profitul. Ești parte din conspirație. Dar stai. Crezi că ai scăpat așa ușor? Take a break and read: Te-ai născut. Sper că nu în comunism. Dacă da, punctul ăsta e irelevant pentru tine. Dar, de dragul discuției, am și aici ceva de spus. Toate (toate, nu greșesc, absolut toate!) medicamentele pe care părinții tăi le-au folosit – asta dacă sunt cu mintea în secolul nostru – pentru ca tu să te naști sănătos au fost fabricate într-o corporație. Toate. Punct. La maternitate, săpunul cu care doctorul neonatolog s-a spălat pe mâini e făcut de o corporație. Mai puțin în cazul Hexapharma, unde săpunul avea un adaos important de furt. Aaa, apă, apă. Și dacă tot am ajuns la apă, și apa cu care s-a spălat doctorul, tot printr-o corporație a avut-o. Iluminatul din sală? Becuri corporatiste, evident. Dar hai să nu ne întindem. Copilăria/adolescența ta a început după `90? Poate nu ai avut imediat Lego sau Kinder Surprise (eu nu am avut). Dar sigur ai avut o pereche de teniși cu un logo pe care îl recunoști din prima clipă. Corporație, deci. Ah, și blugi? Dacă nu erau Pyramide turcești, tot corporația i-a făcut. Ai vrut un telefon mobil? Eu am vrut! Imediat cum au apărut. Corporație. Ai vorbit printr-o rețea de telefonie mobilă, că doar nu l-ai luat să te joci Snake. Da. Corporație. Ai ieșit pentru prima dată la McDonalds. Sau KFC. Sau Pizza Hut. Ți-a plăcut, recunoaște. Guess what. Yeap. The same. Ai făcut facultate? Așa-i că ți-a fost lene să scrii tu de mână tot ce-ți dicta profesorul la cursuri? Mie mi-a fost. Și spre norocul meu, a existat Xerox. Sau Minolta. Sau orice alt producător mare de copiatoare. Ai avut de scris o lucrare licență? N-ai scris-o la mașina de scris, așa-i? Și nici n-ai dezvoltat tu un sistem de operare. Și nici un editor de texte, nu? Sau? Apple, Microsoft, IBM, thank you! Te-ai angajat? Te-ai dus la stat? Unde? În administrație? Foarte bine. Dar știi că din tarifele percepute pentru diversele documente și hârtii pe care le...

Dragă Mamă, Dragă Tată,

Cuvânt înainte: Acesta e un text scris de cineva pe care l-am cunoscut exclusiv on-line. A mai scris aici acum ceva vreme și a făcut-o bine. Multă lume îl înjură prin Social Media pentru poziția lui critică, radicală și intransigentă vis-a-vis de derapajele internetului și nu numai. Nici eu nu am fost întotdeauna de acord cu el, dar asta nu are nicio relevanță aici. Ce a scris aici are! E avocat, dacă asta vă atrage și mai mult atenția. Citiți și dați mai departe!           „Practic avocatura de șapte ani. Au fost șapte ani caracterizați exclusiv de neîmpliniri și frustrări. Exclusiv! Banii pe care i-am făcut din avocatură anii ăștia mi-au asigurat un trai rezonabil, dar aș fi putut să obțin aceleași venituri și fără cinci ani terminați cu muncă și responsabilitate la prima facultate din țară și, mai ales, fără ăștia șapte ani ulteriori de efort fizic extraordinar: nu am niciun dubiu că aș fi obținut aceiași bani și într-un alt domeniu, în care nu există mizeria și chinul din avocatură. Dacă nu știați, în avocatură se muncește, în medie, 12 ore pe zi și aproape de fiecare dată „funcția” este, ca să folosesc termeni pe care îi știți, nu de execuție, ci de conducere, adică presupune că răspunzi în mod cert și rapid pentru munca pe care o faci: dacă lucrezi la o firmă de avocatură, ești dat afară sau penalizat financiar, iar dacă ești pe cont propriu – clientul caută să nu mai aibă treabă cu tine, se generează reputație proastă, te evită lumea etc. și… nu mai câștigi bani pentru mâncare, acoperiș deasupra capului, facturi etc.           Ați inițiat adesea discuții pe teme politice, dar toate au reprezentat încercări de a mă convinge de opiniile voastre și, eventual, că greșesc. Mi-am făcut timp să vă scriu asta (iar timpul înseamnă bani necâștigați, așa cum veți observa în cele ce urmează), pentru a avea măcar o amintire de la mine, dacă nu chiar un „reminder” (reminderul este amintirea aia care te atenționează din când în când).           De când am ales să lucrez pe cont propriu, m-am conectat direct la economia de piață. Direct!           Ca să...

Încă sper

Încă sper

Jan 21, 2017

Articolul ăsta e publicat și aici, și pe suntnesimțit.ro. E relevant în ambele locuri. E relevant pentru felul în care se conduce în România, dar la fel de relevant pentru felul în care se trăiește în România. Și pentru felul în care sunt respectate legile, pentru felul în care sunt respectate persoanele care au avut ghinionul să-și piardă din integritatea fizică printr-un accident sau din naștere, pentru restul oamenilor cărora le pasă. În general. E relevant pentru inutilitatea oricărei speranțe nu de normalitate, ci de mai bine. E relevant pentru inutilitatea oricărui protest de stradă pentru legi mai bune și pentru respectarea acestora. E relevant pentru absența oricărei clase politice demne, sincere, responsabile din Parlament sau de la nivel local. E relevant pentru lipsa oricărei șanse a idealismului care a reușit să mai supraviețuiască în unii din noi. Nu are cum să ajungă „bula internetului” (în general). Sau a prietenilor mei reali sau virtuali, care (sper) că nu ar parca niciodată pe un astfel de loc, dacă nu li s-ar cuveni. Sau nu ar arunca niciodată mizerii pe jos. Sau din mașină, direct în stradă. Sau care nu ar accepta niciodată o lege care să favorizeze un singur om, deja condamnat. Sau care nu ar închide ochii la un abuz. Sau care nu ar ezita niciodată să ajute pe cineva în nevoie. Ei fac ce pot. Și poate că mai sunt și alții ca ei. Oameni pe care nu-i cunosc. Oameni pe care nu-i voi cunoaște vreodată. Nu despre ei e vorba. Ci despre cei care nu fac și nu vor face niciodată nimic greșit, ilegal, imoral, dar care lasă capul în pământ când văd că așa ceva se întâmplă. Și merg mai departe, resemnați. Despre oamenii care nu mai vor să meargă la vot, că oricum nu se mai schimbă nimic. Care nu au curajul să spună NU când li se cere mită. Care nu au curajul să-și ceară drepturile. Drepturile lor, garantate de Constituție, dar uzurpate, siluite, ignorate. Mi-e teamă că Andrei (dacă nu l-ați citit încă, să o faceți, e unul dintre oamenii din online care nu scrie doar de dragul de a face trafic și de a umple zilnic blogul cu tâmpenii care să dea...

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

Jun 6, 2015

Ante scriptum (sau despre cum mă pot contrazice în câteva zile): „Viitor există și pentru hidrogen, nimeni nu-i nebun să investească într-o tehnologie care n-are nicio șansă să fie și profitabilă pentru producător, nu doar prietenoasă cu mediul.” Adevăratul vis erotic al omului (al bărbatului, cel puțin) e zborul. Așa zice Freud… Și, de mai bine de două secole, omenirea încearcă să se ridice. Cât mai sus, cât mai repede. Am ajuns și pe Lună, dar ne-am oprit, n-am mers mai departe. Zboruri cu echipaj uman la bord. O vorbă spune că nu există un mediu mai prolific progresului tehnic decât războiul. Că e un război real sau unul rece, contează mai puțin. Dacă ne uităm cât de mult a progresat aviația mondială din ’40 și până în prezent, avem și confirmarea. Soluții care s-au născut pentru a atinge sau menține supremația în aer sunt în uz astăzi, indiferent că ne referim la aviația militară sau la aviația civilă. Mă voi opri acum la unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte ale aviației civile. Născut din aceeași interminabilă competiție dintre două părți: Est și Vest. Tupolev 144. Sau, simplu TU – 144. Zeci de ani de cercetări, miliarde de ruble cheltuite, vieți pierdute… pentru o minune care a zburat doar de  câteva ori cu pasageri la bord, așa cum fusese gândit. Deși l-au ridicat în aer înaintea Occidentului și au atins Mach 1 primii, nu au reușit să demonstreze mai mult. Cincizeci și cinci de zboruri cu pasageri la bord. Atât. Șapte luni… Mai bine de o decadă de cercetări pentru șapte luni de zboruri comerciale cu pasageri. Au mai fost și zboruri fără pasageri, dar acelea nu prea contează. Sau poate contează, dar transportul de marfă, fie el și aerian, nu uimește pe nimeni. În total, puțin peste o sută de zboruri. Un simplu calcul ne demonstrează ca au fost foarte puțini norocoșii care au zburat cu această minune (până la urmă a fost o minune. cu toate defectele ei)… 140 de pasageri era capacitatea maximă a aeronavelor.   Mai multe fotografii aici: airliners.net și tu144sst.com. (Sursa: Wikipedia) Concorde  e răspunsul lumii libere. Dar tot cu banii statului. Statelor, de fapt, că vorbim de două: Franța și Marea...

The future is…?

The future is…?

May 19, 2015

Viitorul e imprevizbil. Poți, în unele limite, să faci prognoze sau previziuni. Ca la meteo. Dar șanse să aibă o acuratețe apropiată de certitudine sunt puține. Așa că nu m-aș arunca să declar pe nimeni câștigător al marelui premiu ”Învingător al motorului cu combustie internă”… Ultimele zile au adus foarte multe discuții despre vehiculele propulsate electric. A scris Mircea Meșter despre Opel Ampera, a scris și Adrian Mihălțianu despre BMW i8, oameni din domeniu, care știu ce spun și ce scriu. Mașini SciFi, fără îndoială. A mai scris și Radu Dumitru despre Renault ZOE, și el bine documentat.  (E inginer, deh…) Și asta ca să iau în calcul doar ultimele două luni. Ai putea spune că e o ofensivă națională. Și, dacă am fi Statele Unite, n-ar fi o idee rea. Dar suntem România. Și atunci, și ce spune Dan are foarte mult sens. (Să mergeți pe linkuri, chiar sunt articole interesante!) Și e foarte interesantă și tehnologia Toyota de pe autoturismele Hybrid! Poate cea mai bună idee, dacă acumulatoarele care deservesc motoarele electrice s-ar încărca doar în acest fel. Pentru că, dacă mă gândesc la Timișoara, eu nu știu nicio priză publică (sau contra cost) pentru mașini electrice. În parcarea subterană a blocului meu există doar prize pentru alimentarea porților electrice. Poate or mai fi, dar nu le-am văzut eu. Dar chiar și așa, vorbim de 10% dintre mașinile celor care locuiesc în bloc, restul sunt afară, în parcarea aflată sub cerul liber. Fără nicio priză. Ce faci, tragi cablu până la mașină? Și am înțeles că nu-i suficient să tragi doar un cablu, direct de la priză normală, din casă, ca și cum ai băga televizorul. Mai ai nevoie de adaptoare. Bine, vin cu mașina, nu-i vorba de un extracost, dar trebuie să-l cari și pe ăla cu tine. Și tot mai ai nevoie de o priză cu un anumit amperaj! N-am înțeles de ce nu au ales soluția „plug&play”, fără o mie de alți „intermediari”. Bagi direct mașina în priză, având totul incapsulat sub capotă. Sau unde o fi cazul.  Nu vorbim de autonomie. Sau vorbim, dar dacă mașinile sunt folosite preponderent în oraș și dacă nu ești angajat al unei companii de...

Pagina 1 din 16
1
2
3
10
»