Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Россия будет свободной!

Россия будет свободной!

Jun 13, 2017

Cei care dețin puterea în Rusia sunt amnezici. Sau neinformați. Nu, asta ultima nu o prea cred. Bine, nici prima nu prea e veridică. S-ar putea doar să creadă că nu li se poate întâmpla lor. Rușii nu au tradiția unui popor iubitor al libertăților cetățenești. Poate doar în 1993, când l-au apărat pe Elțin, spiritul civic să fi fost autorul moral al revoltei și luptelor de stradă care au lăsat în urmă aproape 200 morți. În schimb, s-au ridicat și revoltat când și-au pierdut libertatea doar dacă uzurpatorul nu era rus. Că a fost francez, că a fost turc, că a fost neamț, n-a prea contat pentru rusul obișnuit să fie obedient doar în fața unui alt rus.  Sau dacă mureau de foame. Și atunci nu prea conta cine e de vină, valul nu ierta pe nimeni…  Putin știe asta, cel mai probabil. Și nu își face griji. Sau nu lasă să se vadă. Nimeni nu a ajuns (nu încă) să moară de foame în Rusia. Încă mai sunt bani. Și nici pumnul în gură nu e băgat atât de adânc încât să sufoce. Și asta e realitatea. Ce nu vede Putin sau nu vrea să vadă e că generația de după 1993 e una intransigentă. Nu mai acceptă compromisuri, nu mai acceptă jumătăți de măsură, nu închide ochii pentru o rublă în plus. I se rupe de URSS, de măreția colosului ridicat prin teroare. I se rupe de Stalin, de Lenin, de orice figură pe care propaganda comunistă a făcut-o erou.   Ei au alte priorități. Ei au alte valori. Au alte orizonturi. Au altă viață.   Și s-au săturat. Încă nu sunt conștienți de forța lor. Dar într-un an, doi, poate cinci, niciun OMON, niciun FSB, nici Garda Națională sau ce se construiește acum, și niciun alt serviciu de securitate dintre zecile existente nu-l vor mai putea apăra pe Putin. Dar nu de violențe, sunt convins că nu vor exista. Ci de alegerea de nezdruncinat a tinerilor că merită ceva mai bun decât le oferă Putin. De ieșirea lor cu sutele de mii prin Moscova, prin Sankt Petersburg, prin Ekaterinburg… Prin orice mare oraș al Rusiei. Vor sta cu zilele pe străzi....

It`s about time

It`s about time

Jun 11, 2017

De mic am avut o problemă să reacționez instantaneu când a fost vorba de stânga-dreapta. De mâini/direcție vorbesc acum, nu de politică… Îmi lua ceva, de ordinul secundelor (două-trei) până să-mi dau seama care, cum. Venită prin Târgu Jiu, o rudă din București încerca să-mi vorbească despre box (despre croșeu, uppercut and so on) și să mă „antreneze”. Și s-a prins că nu aș putea face box de performanță pentru că n-aș fi în stare să atac instantaneu, așa cum mi-ar spune antrenorul. Și atunci mi-a zis: „Stânga e aia pe care ai ceasul.”. Doar că la șase ani nu aveam încă ceas. Mi-a desenat unul cu pixul pe mână, analogic, cu tot cu curea. L-am ținut până s-a dus singur, fără să insist cu ceva abraziv să-l șterg. Nu la mult timp după aia, a venit primul ceas. Rusesc, evident. Luk. Dar tot n-am reacționat mai repede la dreapta/stânga. Și după aia… am început să le strâng. Cu zecile. Repede, pe fast forward, ajungem în prezent. Și pentru că prezentul înseamnă, în primul și în primul rând, tehnologie, timpul se măsoară inteligent. Nu se consumă așa, dar asta e altă poveste. So… there`s my story: un review rapid al ceasurilor smart pe care le-am avut la mână. Pebble Watch. The very first model. Ăsta a fost primul meu smartwatch. L-am comandat după ce strângerea de fonduri pe Kickstarter s-a terminat, dar nu din lipsă de încredere, ci pentru că am auzit abia imediat după aceea de el. Am așteptat patru luni după el. Patru luni! Verificam de mai multe ori pe zi comanda, să fiu eu sigur că nu a ajuns și am ratat momentul. Ca să nu mai zic ce m-am enervat când l-am văzut deja la cineva pe mână prin oraș… Noroc că a venit la câteva zile după. Primul contact a fost absolut năucitor. Așa, preistoric, cu ecran monochrom, cu pixelii cât casa, fără ecran tactil, și tot m-a cucerit. (Stați liniștiți, nu o să scriu la toate așa de mult!) Pe scurt, ceasul e waterproof (deci poți liniștit să înoți cu el, ba chiar să te scufunzi), ceea ce îl face bun și la schi, că rezistă transpirației intense de...

Working Class Hero

Working Class Hero

Feb 7, 2017

Dacă ai ajuns aici, deja ai folosit o grămadă de chestii corporatiste. Curent, internet, calculator/tabletă/telefon. Conform șefului PSD, le-ai mărit profitul. Ești parte din conspirație. Dar stai. Crezi că ai scăpat așa ușor? Take a break and read: Te-ai născut. Sper că nu în comunism. Dacă da, punctul ăsta e irelevant pentru tine. Dar, de dragul discuției, am și aici ceva de spus. Toate (toate, nu greșesc, absolut toate!) medicamentele pe care părinții tăi le-au folosit – asta dacă sunt cu mintea în secolul nostru – pentru ca tu să te naști sănătos au fost fabricate într-o corporație. Toate. Punct. La maternitate, săpunul cu care doctorul neonatolog s-a spălat pe mâini e făcut de o corporație. Mai puțin în cazul Hexapharma, unde săpunul avea un adaos important de furt. Aaa, apă, apă. Și dacă tot am ajuns la apă, și apa cu care s-a spălat doctorul, tot printr-o corporație a avut-o. Iluminatul din sală? Becuri corporatiste, evident. Dar hai să nu ne întindem. Copilăria/adolescența ta a început după `90? Poate nu ai avut imediat Lego sau Kinder Surprise (eu nu am avut). Dar sigur ai avut o pereche de teniși cu un logo pe care îl recunoști din prima clipă. Corporație, deci. Ah, și blugi? Dacă nu erau Pyramide turcești, tot corporația i-a făcut. Ai vrut un telefon mobil? Eu am vrut! Imediat cum au apărut. Corporație. Ai vorbit printr-o rețea de telefonie mobilă, că doar nu l-ai luat să te joci Snake. Da. Corporație. Ai ieșit pentru prima dată la McDonalds. Sau KFC. Sau Pizza Hut. Ți-a plăcut, recunoaște. Guess what. Yeap. The same. Ai făcut facultate? Așa-i că ți-a fost lene să scrii tu de mână tot ce-ți dicta profesorul la cursuri? Mie mi-a fost. Și spre norocul meu, a existat Xerox. Sau Minolta. Sau orice alt producător mare de copiatoare. Ai avut de scris o lucrare licență? N-ai scris-o la mașina de scris, așa-i? Și nici n-ai dezvoltat tu un sistem de operare. Și nici un editor de texte, nu? Sau? Apple, Microsoft, IBM, thank you! Te-ai angajat? Te-ai dus la stat? Unde? În administrație? Foarte bine. Dar știi că din tarifele percepute pentru diversele documente și hârtii pe care le...

Dragă Mamă, Dragă Tată,

Cuvânt înainte: Acesta e un text scris de cineva pe care l-am cunoscut exclusiv on-line. A mai scris aici acum ceva vreme și a făcut-o bine. Multă lume îl înjură prin Social Media pentru poziția lui critică, radicală și intransigentă vis-a-vis de derapajele internetului și nu numai. Nici eu nu am fost întotdeauna de acord cu el, dar asta nu are nicio relevanță aici. Ce a scris aici are! E avocat, dacă asta vă atrage și mai mult atenția. Citiți și dați mai departe!           „Practic avocatura de șapte ani. Au fost șapte ani caracterizați exclusiv de neîmpliniri și frustrări. Exclusiv! Banii pe care i-am făcut din avocatură anii ăștia mi-au asigurat un trai rezonabil, dar aș fi putut să obțin aceleași venituri și fără cinci ani terminați cu muncă și responsabilitate la prima facultate din țară și, mai ales, fără ăștia șapte ani ulteriori de efort fizic extraordinar: nu am niciun dubiu că aș fi obținut aceiași bani și într-un alt domeniu, în care nu există mizeria și chinul din avocatură. Dacă nu știați, în avocatură se muncește, în medie, 12 ore pe zi și aproape de fiecare dată „funcția” este, ca să folosesc termeni pe care îi știți, nu de execuție, ci de conducere, adică presupune că răspunzi în mod cert și rapid pentru munca pe care o faci: dacă lucrezi la o firmă de avocatură, ești dat afară sau penalizat financiar, iar dacă ești pe cont propriu – clientul caută să nu mai aibă treabă cu tine, se generează reputație proastă, te evită lumea etc. și… nu mai câștigi bani pentru mâncare, acoperiș deasupra capului, facturi etc.           Ați inițiat adesea discuții pe teme politice, dar toate au reprezentat încercări de a mă convinge de opiniile voastre și, eventual, că greșesc. Mi-am făcut timp să vă scriu asta (iar timpul înseamnă bani necâștigați, așa cum veți observa în cele ce urmează), pentru a avea măcar o amintire de la mine, dacă nu chiar un „reminder” (reminderul este amintirea aia care te atenționează din când în când).           De când am ales să lucrez pe cont propriu, m-am conectat direct la economia de piață. Direct!           Ca să...

Încă sper

Încă sper

Jan 21, 2017

Articolul ăsta e publicat și aici, și pe suntnesimțit.ro. E relevant în ambele locuri. E relevant pentru felul în care se conduce în România, dar la fel de relevant pentru felul în care se trăiește în România. Și pentru felul în care sunt respectate legile, pentru felul în care sunt respectate persoanele care au avut ghinionul să-și piardă din integritatea fizică printr-un accident sau din naștere, pentru restul oamenilor cărora le pasă. În general. E relevant pentru inutilitatea oricărei speranțe nu de normalitate, ci de mai bine. E relevant pentru inutilitatea oricărui protest de stradă pentru legi mai bune și pentru respectarea acestora. E relevant pentru absența oricărei clase politice demne, sincere, responsabile din Parlament sau de la nivel local. E relevant pentru lipsa oricărei șanse a idealismului care a reușit să mai supraviețuiască în unii din noi. Nu are cum să ajungă „bula internetului” (în general). Sau a prietenilor mei reali sau virtuali, care (sper) că nu ar parca niciodată pe un astfel de loc, dacă nu li s-ar cuveni. Sau nu ar arunca niciodată mizerii pe jos. Sau din mașină, direct în stradă. Sau care nu ar accepta niciodată o lege care să favorizeze un singur om, deja condamnat. Sau care nu ar închide ochii la un abuz. Sau care nu ar ezita niciodată să ajute pe cineva în nevoie. Ei fac ce pot. Și poate că mai sunt și alții ca ei. Oameni pe care nu-i cunosc. Oameni pe care nu-i voi cunoaște vreodată. Nu despre ei e vorba. Ci despre cei care nu fac și nu vor face niciodată nimic greșit, ilegal, imoral, dar care lasă capul în pământ când văd că așa ceva se întâmplă. Și merg mai departe, resemnați. Despre oamenii care nu mai vor să meargă la vot, că oricum nu se mai schimbă nimic. Care nu au curajul să spună NU când li se cere mită. Care nu au curajul să-și ceară drepturile. Drepturile lor, garantate de Constituție, dar uzurpate, siluite, ignorate. Mi-e teamă că Andrei (dacă nu l-ați citit încă, să o faceți, e unul dintre oamenii din online care nu scrie doar de dragul de a face trafic și de a umple zilnic blogul cu tâmpenii care să dea...

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...

Pagina 1 din 17
1
2
3
10
»