Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Das Vierte Reich

Das Vierte Reich

Nov 18, 2012

“Das Dritte Reich” – acela de o mie de ani visat de Hitler s-a stins în 1945. Dictatorul nu i-a supraviețuit. Au murit împreună în acel aprilie 1945; aprilie care, odată cu moartea lui Hitler a adus și sfârșitul razboiului. Amândoi (creator și creație) erau deja în metastază… Germania a fost ruptă în două. Inițial în patru, dar pană la urmă au fost destul de înțelepți să o lase (de fapt, n-au avut ce face mai mult) în două. Estului i s-a răpit orice șansă. Tancurile rusești rămase acolo au fost garantul trist al acestui furt. Poporul german, lovit inițial de o extremă, era complet îngenunchiat de o alta. Sârma ghimpată, ziduri, gloanțe. Moartea era pedeapsa normală pentru speranță.   În vest, speranța a supraviețuit. O țară complet distrusă renăștea prin banii celor care o învinseseră (niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat așa ceva, ca învinsul să primească ajutor de la învingător – vezi rezultatul deceniilor în care Estul Europei a plătit tribut Uniunii Sovietice ca și despăgubiri de război) și, la fel ca în est, prin speranța oamenilor. Speranță în schimbul căreia au primit mâini întinse să-i sprijine.  George Marshall Nu o să intru în prea multe amănunte de natură politică sau istorică. Au trecut aproape cinci decenii… așa cum au trecut. Republica Federală Germania (din 1949) a devenit una dintre puterile europene și ale lumii. Una dintre puterile recunoscute nu datorită forței armate. La fel ca un al mare învins, Imperiul Nipon, RFG a reușit nu doar să supraviețuiască, ci și să domine. Și nimănui nu îi mai este frică de ea. Și nu de ieri, de azi… Germania Federală era tărâmul visat de mulți dintre români înainte de ’89. Cred că lumea visa la Germania ca țară de adopție mai mult decât la țara tuturor posibilităților, SUA. După reunificarea celor două state germane în 1990, nimeni nu cred că s-a mai îndoit că vom avea un lider incontestabil în Europa. Nu avea nimeni dubii nici înainte, dar așa a fost evident. Din 1990 până în prezent, Germania nu a făcut altceva decât să crească. Nu neapărat în frontiere, ele au rămas aceleași. Dar numele germane sunt atât de cunoscute peste tot...

Алекса – Где же ты

Aleksa e una dintre câștigătoarele „Fabricii de stele” – «Фабрики звёзд» (un fel de „Românii au talent” rusesc) care a dispărut aproape imediat de pe scena muzicală. Din cauza unor conflicte cu producătorul său, se pare. Se întâmplă și la alții. Și încep să cred că astfel de emisiuni (că-i „Vocea României”, „Factor X” sau orice altceva), unde câștigătorii nu reușesc mai mult de câteva apariții meteorice, nu pot să-i pună în lumină mai mult decât ține blițul unui aparat foto. Mai...

Plecați!

Plecați!

Oct 27, 2012

„M-am săturat de România, aș pleca oriunde! Doar să nu mai stau aici!”. Sunt cuvinte pe care le aud atât de des… Stai! Nu le aud, le citesc! Sau poate le aud, dar numai la televizor. Am o grămadă de prieteni sau colegi care au plecat să lucreze afară. Unora le-a fost de foarte mare ajutor firma pentru care lucrează. Având filiale peste tot în lume, multinaționalele te ajută cu un transfer cam oriunde. Cred că și în Africa ai putea să mergi, dacă ți-ai propune… Dar nici măcar unul nu și-a pus problema să rămână definitiv acolo. Ba nu, mă înșel: știu pe cineva care a emigrat în Australia și care nu cred că întoarcerea mai are vreun sens. Toți cei despre care vorbesc au plecat cu contract (cu posibilitatea de prelungire) și cu toate actele în regulă. Și nu pe 500 de euro, ci pe salarii la fel de mari ca și cele ale colegilor lor din țările respective. Platesc contribuțiile acolo, sunt deja vorbitori ai limbii țării în care au ajuns, au mașini înmatriculate în țările adoptive. Probabil că mulți ar putea deja să depună actele pentru cetățenie. Dar nu o fac! De ce? Pentru că, pentru cei mai mulți dintre ei, nu e mai mult decât o experiență de viață. Pentru că ei făceau exact același lucru și în România. Și nu vorbesc despre serviciu… Ci despre viața de zi cu zi. Despre modul în care se comportau pe stradă, despre felul în care înțelegeau să-și plătească taxele și impozitele, chiar dacă uneori li se păreau prea mari și nu își vedeau banii reîntorcându-se în societate, chiar dacă drumurile pentru care plăteau taxe nu erau ca cele din Austria sau Germania. Nu încercau nicio „combinație”, niciun „tun”. Erau cetățeni normali. Europeni, ca în reclamă. Am auzit și de oameni fără școală care au ales să-și încerce norocul prin alte părți. Oameni care lucrează în construcții, în alimentație publică, în service-uri auto. În locuri în care nici măcar nu te aștepți să îi găsești. I-am întâlnit peste tot prin Europa. Oamenii aceștia pleacă fără să-și urle peste tot frustrarile. Pleacă, muncesc. Dacă își dau seama că au de ce să rămână, rămân....

Ora de iarnă

Ora de iarnă

Oct 25, 2012

Eu nu sunt o persoană matinală. Absolut deloc. Indiferent la cât m-aș culca seara/noaptea de dinainte, fac eforturi mari să-mi pornesc creierul dimineața următoare… Așa că trecerea la ora de iarnă e cea mai mare bucurie pentru mine! Dorm cu o oră mai puțin… Și asta nu-i nimic! Chiar e o bucurie!  Am socotit greşit! Nu mă trezesc mai devreme, mă trezesc mai târziu… Dar ce urmeză, e pe bune. Anul trecut, chiar când s-a schimbat ora, am plecat în Rusia. Se repetă și anul acesta. De ce ar fi asta o problemă? Păi… ar fi. Pentru că anul trecut Medvedev a decis să renunțe la schimbarea orei. Deci, între noi și Rusia vor fi două ore diferență. Și dacă o mai pui și pe aia simțită de organism și pe care o „pierzi” doar biologic, sunt trei ore! Trei ore diferență față de ora la care m-aș fi trezit cu două săptămâni în urmă! Hai să zicem (deși sunt convins că mă amăgesc degeaba) că reușesc adaptarea până plec… Dar toată chestia asta m-a pus pe gânduri. Dacă la ruși s-a putut, de ce insită Uniunea Europeană să aplice aceste schimbări. De ce mai trecem la ora de iarnă/vară? Mai ales că, cel puțin pentru România, trecerea la ora de vară s-a reintrodus abia în 1979, suspendată fiind din 1943. Deci aproape jumătate de secol. Din punct de vedere istoric, „Daylight saving time” vine din secolul XIX. Propusă de George Vernon Hudson în 1895, se aplică pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial. Pentru acele timpuri, se explică mai ușor necesitatea ei. Astăzi, din ce în ce mai puțin. Mai ales că implică niște costuri destul de ridicate (poate chiar mai mari decât avantajele pe care le aduce). Pe harta de mai sus, cu roșu sunt colorate țările pentru care DST nu există și nici nu a existat vreodată. Evident, fiind situate la Ecuator, diferențele sunt minime de-a lungul anului. La fel cum o oră în plus sau în minus nu-și mai găsește justificarea pentru zonele aflate la extremul Nord sau Sud. Adică apusul și răsăritul Soarelui au loc în jurul acelorași ore. Dar sunt și țări, multe (cele colorate în portocaliu) care au renunțat...

Moscova – Salonul Auto International (MIAS) 2012

Moscova – Salonul Auto International (MIAS) 2012

Oct 22, 2012

Fără să am pretenţia că aş avea vreun cuvânt de spus în domeniul auto sau cel al fotografiei, fără să am cunştinţe tehnice avansate… fără să vă plicitsesc prea mult cu metafore sau mai ştiu eu ce figuri (de stil), am pus aici câteva fotografii. O constatare: din parcarea Complexului Crocus din Moscova ieşeau maşini pe care doar ce le văzusem în expoziţie. Şi nu erau cumpărate de acolo. Singurele care lipseau erau prototipurile. Chiar şi partea feminină aflată la bordul autoturismelor (nu neapărat în dreapta) putea concura cu succes cu hostess-ele dinăuntru… [Show as slideshow]...

Șanse pierdute

Șanse pierdute

Oct 11, 2012

Am văzut astăzi pe realitatea.net un foto-reportaj despre SkyTower. Clădirea din nordul Bucureștiului e cea mai înaltă din România (Casa Poporului ar putea să o întreacă dacă s-ar calcula și partea construită în pământ – 86 m înălțime + 92 m adâncime). 137 de metri nu e o înălțime să te dea pe spate, am fost la 350 m în Turnul Ostankino și aș mai fi urcat și mai sus. Dar e ceva pentru România. Și pentru București, mai ales… Și, de fapt, aici voiam să ajung… București are un ritm de dezvoltare net superior restului țării. Nu mă miră. Are și motive: e capitală, e de patru ori mai mare decât orice alt oraș, are zeci de universități, atrage ca un magnet pe oricine își dorește o carieră. Pe mine m-a uimit cât de mult s-a schimbat orașul în 10 ani. Am locuit acolo la începutul deceniului trecut. Doi ani. În acești doi ani am reușit să văd destul de mult din oraș. Multe zone de astăzi nu existau, poate – cel mult – în mintea dezvoltatorilor. L-am părăsit pentru a reveni accidental, o dată pe an sau chiar mai rar. De fiecare dată am văzut ceva nou. Din avion, schimbările sunt și mai  evidente, mai ales în partea de nord! Timișoara a rămas de mult în urmă. Da, știu… Nu-i bun solul, e mlăștinos. Însă nu zice nimeni să ridici cincizeci de etaje, nu zice nimeni ca trebuie să concurezi cu Burj Khalifa, nici capitala nu o face. Cu toate astea cred că și-a dublat suprafața. Dar când ești la nici o sută de kilometri de lumea civilizată, când ai majoritatea populației vorbitoare a cel puțin două limbi, când ai o tradiție și un renume pe care-l mai și strigi peste tot, când ai o legătură de veacuri cu Austria, cu Germania, când ai toate oportunitățile din lume și tu te lauzi că ai deschis renovat un parc al copiilor, parcă nu mai e nimic de spus. Nu vreau să fiu negativist și să mă fac că nu văd ce s-a construit. Și știu că nu Primăria Timișoara ar trebui să schimbe fața orașului (deși în fotografia din dreapta e totuși una dintre cladirile care ține...

Pagina 10 din 17
«
9
10
11
»