Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

O tristă poveste a viitorului venit prea devreme

Jun 6, 2015

Ante scriptum (sau despre cum mă pot contrazice în câteva zile): „Viitor există și pentru hidrogen, nimeni nu-i nebun să investească într-o tehnologie care n-are nicio șansă să fie și profitabilă pentru producător, nu doar prietenoasă cu mediul.” Adevăratul vis erotic al omului (al bărbatului, cel puțin) e zborul. Așa zice Freud… Și, de mai bine de două secole, omenirea încearcă să se ridice. Cât mai sus, cât mai repede. Am ajuns și pe Lună, dar ne-am oprit, n-am mers mai departe. Zboruri cu echipaj uman la bord. O vorbă spune că nu există un mediu mai prolific progresului tehnic decât războiul. Că e un război real sau unul rece, contează mai puțin. Dacă ne uităm cât de mult a progresat aviația mondială din ’40 și până în prezent, avem și confirmarea. Soluții care s-au născut pentru a atinge sau menține supremația în aer sunt în uz astăzi, indiferent că ne referim la aviația militară sau la aviația civilă. Mă voi opri acum la unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte ale aviației civile. Născut din aceeași interminabilă competiție dintre două părți: Est și Vest. Tupolev 144. Sau, simplu TU – 144. Zeci de ani de cercetări, miliarde de ruble cheltuite, vieți pierdute… pentru o minune care a zburat doar de  câteva ori cu pasageri la bord, așa cum fusese gândit. Deși l-au ridicat în aer înaintea Occidentului și au atins Mach 1 primii, nu au reușit să demonstreze mai mult. Cincizeci și cinci de zboruri cu pasageri la bord. Atât. Șapte luni… Mai bine de o decadă de cercetări pentru șapte luni de zboruri comerciale cu pasageri. Au mai fost și zboruri fără pasageri, dar acelea nu prea contează. Sau poate contează, dar transportul de marfă, fie el și aerian, nu uimește pe nimeni. În total, puțin peste o sută de zboruri. Un simplu calcul ne demonstrează ca au fost foarte puțini norocoșii care au zburat cu această minune (până la urmă a fost o minune. cu toate defectele ei)… 140 de pasageri era capacitatea maximă a aeronavelor.   Mai multe fotografii aici: airliners.net și tu144sst.com. (Sursa: Wikipedia) Concorde  e răspunsul lumii libere. Dar tot cu banii statului. Statelor, de fapt, că vorbim de două: Franța și Marea...

The future is…?

The future is…?

May 19, 2015

Viitorul e imprevizbil. Poți, în unele limite, să faci prognoze sau previziuni. Ca la meteo. Dar șanse să aibă o acuratețe apropiată de certitudine sunt puține. Așa că nu m-aș arunca să declar pe nimeni câștigător al marelui premiu ”Învingător al motorului cu combustie internă”… Ultimele zile au adus foarte multe discuții despre vehiculele propulsate electric. A scris Mircea Meșter despre Opel Ampera, a scris și Adrian Mihălțianu despre BMW i8, oameni din domeniu, care știu ce spun și ce scriu. Mașini SciFi, fără îndoială. A mai scris și Radu Dumitru despre Renault ZOE, și el bine documentat.  (E inginer, deh…) Și asta ca să iau în calcul doar ultimele două luni. Ai putea spune că e o ofensivă națională. Și, dacă am fi Statele Unite, n-ar fi o idee rea. Dar suntem România. Și atunci, și ce spune Dan are foarte mult sens. (Să mergeți pe linkuri, chiar sunt articole interesante!) Și e foarte interesantă și tehnologia Toyota de pe autoturismele Hybrid! Poate cea mai bună idee, dacă acumulatoarele care deservesc motoarele electrice s-ar încărca doar în acest fel. Pentru că, dacă mă gândesc la Timișoara, eu nu știu nicio priză publică (sau contra cost) pentru mașini electrice. În parcarea subterană a blocului meu există doar prize pentru alimentarea porților electrice. Poate or mai fi, dar nu le-am văzut eu. Dar chiar și așa, vorbim de 10% dintre mașinile celor care locuiesc în bloc, restul sunt afară, în parcarea aflată sub cerul liber. Fără nicio priză. Ce faci, tragi cablu până la mașină? Și am înțeles că nu-i suficient să tragi doar un cablu, direct de la priză normală, din casă, ca și cum ai băga televizorul. Mai ai nevoie de adaptoare. Bine, vin cu mașina, nu-i vorba de un extracost, dar trebuie să-l cari și pe ăla cu tine. Și tot mai ai nevoie de o priză cu un anumit amperaj! N-am înțeles de ce nu au ales soluția „plug&play”, fără o mie de alți „intermediari”. Bagi direct mașina în priză, având totul incapsulat sub capotă. Sau unde o fi cazul.  Nu vorbim de autonomie. Sau vorbim, dar dacă mașinile sunt folosite preponderent în oraș și dacă nu ești angajat al unei companii de...

Rusia, fără prejudecăți – Epilog

Am scris mult despre Rusia. Puteți găsi toate episoadele aici: 1, 2, 3, 4, 5 și 6… Mult, dar încă ar mai fi. Și nu am văzut mai mult de 0.01% (dacă iau în considerare doar ceea ce am văzut din mersul trenului, al mașinii sau la picior) din acest imens conglomerat de nații și popoare care se întinde pe mai mult de jumătate din Eurasia. Federația Rusă e un continent în sine. Nu pretind că am văzut ceva din avioane, deși am stat întotdeauna cu fruntea lipită de geam și cu gâtul răsucit să prind cât mai mult. Și dacă în zona europeană (doar peste ea am zburat) puteai să vezi minute în șir doar păduri (adică zeci de kilometri) și, mai rar, câte un sat sau orășel, încerc să îmi imaginez ce e dincolo de Urali. Acolo unde Rusia e doar natură neatinsă vreodată de piciorul omului. La propriu. Și nici nu am pretenția că am văzut cele mai frumoase părți ale Rusiei, chiar dacă zona de confluență Volga-Kama mi s-a părut ceva extraordinar. Am înțeles că Peninsula Kamceatka e un paradis vizual, un paradis pe care mai greu poți să-l prinzi în fotografii, cu atât mai greu în cuvinte. Sau nesfârșita Siberie. Sau adâncul Baikal. Sau înghețatul nord… Și nici despre orașe nu aș putea să spun că le-am văzut pe cele mai frumoase. Da, am văzut orașe absolut uimitoare, dar nu am văzut imperialul (și la propriu, și la figurat) Sankt Petersburg. Sau la fel de regalul Ekaterinburg. Sau izolatul Kaliningrad… Și mai sunt, cu siguranță, urbe de văzut. Am încercat să țin, pâna acum, atât cât am putut, opiniile politice departe de textele mele despre Rusia. Dar asta nu înseamnă că nu există. Sunt, prin formare, rusofob. Poate e prea mult spus „rusofob”, că nu am avut și nici nu am nimic împotriva populației civile ruse. Dar am avut și am un puternic sentiment de revoltă, poate și de ură, legat de tot răul care a venit de la răsărit. Pe tancuri, prin ideologi, prin minciună, prin forță. Nu am cum să nu leg de ruși toată perioadă neagră (mă rog, roșie) de după ultimul război mondial. Îi consider responsabili...

Rusia, fără prejudecăți (6)

Rusia, fără prejudecăți (6)

Mar 15, 2015

<— Partea a cincea Până acum, am vorbit despre o Rusia care pare să trăiască în prezent. De la străzi, transport în comun, taximetrie, oameni pe stradă, prin restaurante, la clădiri de locuit, magazine, clădiri oficiale. Orașe relativ mari, mari, imense (Kaluga – 400.000 locuitori, Kazan 1.100.000, Moscova… greu de estimat – între 10 și 20 de milioane, depinde cum privești), viață normală. Dar am avut ocazia să văd și altceva. Chistopol. 60.000 locuitori. Un mix de tătari, ruși, bulgari. Or mai fi și alții… Un drum de o sută și ceva de kilometri din Kazan, parțial pe un fel de autostradă, drum expres, parțial pe un drum cam ca prin România, după o iarnă grea. Trecând printr-una dintre zonele cele mai verzi pe care le-am văzut vreodată. Probabil că Volga și Kama sunt vinovate… Natura arată acolo de parcă omul n-a ajuns niciodată în zonă. Sau, dacă a ajuns, nu a făcut prea mult rău. (Deși e vorba de măsuri luate din 1990 și până în prezent de a conserva zona, pentru că, în vremurile comuniste, natura a fost violată cu sălbăticie în zonă…) Un oraș despre care ai auzit doar dacă ești foarte (foarte, foarte) pasionat de ceasuri. Eu sunt doar foarte, așa că nu auzisem. Dar Chistopol e locul în care se produce Vostok, unul dintre emblemele orologeriei ruse. Din păcate, când am vrut să vizitez fabrica, era închisă, toți angajații fiind în concediu pe perioada verii. Am apucat să vad doar magazinul lor de prezentare. Și, evident, să-mi iau un ceas de acolo. Amabilitatea vânzătorului fiind una mult peste medie, chiar și peste media vest-europeană, chiar primind invitația să mă întorc și să vizitez și fabrica, subliniind că e ceva foarte interesant de văzut. N-am mai ajuns de atunci… Să revin la oraș. Fiind în mijlocul lui nicăieri, nu există prea multe posibilități de cazare. Nu tu pensiuni, nu tu hoteluri… nimic. Adica sunt două hoteluri. Eu am stat doar într-unul singur și, deși era mult peste condițiile de cazare pe care le trăisem în studenție, aveam destule rețineri să folosesc baia. Ba chiar întreaga cameră. Deși totul era renovat (colegi de-ai mei care ajunseseră înaintea mea acolo cu vreo șase...

Rusia, fără prejudecăți (5)

Rusia, fără prejudecăți (5)

Jan 22, 2015

<— Partea a patra Episodul de azi este dedicat unui oraș rusesc care a reușit să mă surprindă plăcut: Kazan. Despre Kazan îmi povestea bunicul meu, făcuse prizonieratul de război acolo în deceniul cinci. Probabil că nu văzuse orașul sau, chiar dacă îl văzuse, avusese alte lucruri mai bune de făcut decât să stea să-l admire. Ca să vă faceți o idee pe unde vine, eu am schimbat trei avioane ca să ajung acolo, am plecat dimineața la 6 din Timișoara și am ajuns cam pe la nouă seara. Mai e puțin („puțin” în termeni rusești de a descrie distanțele) și dai de Urali. Iar bunicul meu s-a întors pe jos de acolo… Vedere din interiorul Kremlinului – probabil o clădire guvernamentală, nu aveai voie să treci de porți. Când am ajuns pentru prima dată în Kazan, n-am văzut altceva în afara aeroportului. Am plecat mai departe, către un cătun din Tatarstan. Un cătun renumit pentru fabrica de ceasuri Vostok. Colegii, care erau pentru a doua oară acolo, mi-au zis că terminalul ăsta nou nu exista anul trecut. L-au ridicat nu chiar peste noapte, dar „peste an”, da. Din interior n-am apucat să văd mare lucru atunci, țin minte doar că parcarea era dezolantă. Ploua, parcă, iar asfaltul nu fusese încă turnat… La care mai pui un întuneric complet, niciun bec pe o rază de o sută de metri. A, și un ambuteiaj groaznic la ieșirea din parcare. Odată ieșiți, imaginea se schimba radical. Pe șosea, până la primul sens giratoriu, totul era luminat. Asfaltul, ca-n palmă, marcajele de pe asfalt – impecabile, panouri și în caractere latine (mai rar în Rusia). Când am aterizat pentru a doua oară, totul era altfel. Era o vreme excelentă, era zi, nu noapte. Terminaseră și parcarea, așa că n-am mai avut parte de șocul inițial. O cursă de taxi (fără ceas) până în centru a fost cam 800 de ruble (pe atunci, cam 80 de lei). Cam douăzeci de kilometri. Cel mult. La întoarcere, cu taxi comandat, a fost cam 300. Practic, un chilipir! La fel cum am putut constata și prima dată, drumurile erau excelente. Și impresia s-a menținut până în centrul orașului la hotel. Dar nu numai...

Tu mai știi ce ai făcut la Revoluție?

Asta întreba Teo de dimineață… Mi-am permis să-i folosesc și eu titlul, sper să nu se supere. Și mi-am dat seama că sunt prea puține detalii pe care să nu mi le aduc aminte despre acel decembrie 1989. Chiar dacă doar ce intrasem în adolescență… Treisprezece ani și jumătate, atât aveam pe atunci. Deh, memoria are mecanismele ei, uiți doar ce vrea ea. Povestea mea seamănă (oarecum) cu cea a lui Teo. Eram în penultimul an de gimnaziu. Școală de cartier, fără prea multe fițe, dar cu rezultate foarte bune în oraș. Profesori de toate felurile, unii încă în mintea mea, prin modul în care m-au făcut să le iubesc materiile. Și prin felul în care au știut să arate cu degetul mizeria și minciuna acelor timpuri. Sau, măcar, să evite să le propage și să le sădească în mințile noastre necoapte. (Da, și pe atunci erau fițe, copiii, pe atunci, nomenclaturii ar putea să confirme, dacă n-ar fi prea ocupați, azi, cu businessurile care le aduc milioane de euro în conturi. Nu ca acum, dar erau.) Trecuse perioada de practică agricolă, trecuseră și tezele din primul trimestru. Școala era o joacă, mai mult. Treapta întâi era departe. Se apropia vacanța. Dar țin minte că, în pauze, în loc să facem ce mai făceam pe atunci (schimb de cowboy de plastic, mici cafteli între cete, stropit cu apă din elefănței de plastic… naiba mai știe ce mai făceam), am început să discutăm politică. Părinții și bunicii (ai mei, în special) stăteau cu mâna pe acordul fin al radioului ca să prindă mai clar Europa Liberă sau Vocea Americii, așa că informații aveam. Nu eram singurul, prietenii mei aveau, pe semne, părinți cu aceleași surse de informație. România dormea. Vorbeam (târziu, în toamnă, început de decembrie) de criza din RDG, de Revoluția de Catifea din Cehoslovacia, de Zidul Berlinului care se dezintegra la propriu, de Solidaritatea Poloniei, de granițele deschise ale Ungariei, de liftul în care Jivkov a intrat Prim Secretar al PCB și a ieșit un nimeni. Și speram. Nu știu ce speram, dar toți speram. Până și copilul unui securist participa la discuții (nu știu ce rol a avut tatăl lui în Securitate, dar nu cred...

Pagina 2 din 17
1
2
3
10
»