Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Un loc în care timpul s-a oprit

Etichete: , , , ,

Regăsești un astfel de loc în fiecare oraș. Sau aproape în fiecare, mai sunt și excepții. Odată intrat acolo, ai impresia că timpul s-a oprit undeva prin 1990… La început, am crezut că eu sunt pretențios. Deși nu m-am născut în puf. Și vreme de patru ani am trecut măcar o dată pe lună prin astfel de locuri. În timpul studenției. Și episodic, după aceea.

Dar am realizat că nu sunt singurul care le percepe așa… Și dacă Radu crede că e dezolantă Gara de Nord din București, l-aș invita puțin prin provincie. Dar mi-e că o să mă trezesc pe mail cu factura de la psihologul care îi va trata depresia… Spre decontare, bineînțeles.

Evident, despre gări vorbesc. Ironia face ca mie, poate prin comparație cu ce țineam eu minte, cea mai mare gară din România să mi se pară chiar acceptabilă. Gara cu același nume din Timișoara arată jalnic. Nu știu care e structura socială a celor care călătoresc cu trenul. N-am nici cea mai mică idee. Dar nu cred că poate fi 100% vina lor. Nimeni nu se urcă pe ziduri să le distrugă în halul ăsta… Nu s-a schimbat nimic în cincisprezece ani. Nimic. Iar dacă s-a schimbat, s-a schimbat în rău. Tot magazinele alea multicolore (kitsch-pestriț, de fapt), tot bețivi, tot cerșetori. Tot băncile alea de plastic și aceleași peroane sparte. Tot sacoșe burdușite, tot mirosuri grele, tot fast-food-uri la care aș apela doar dacă ar trebui să iau ultima masă, înainte de execuție. Mă gândesc cu milă la cei care sunt nevoiți să lucreze zi de zi acolo…

Gările din România au murit de mult. Acum se descompun.

Sursa foto: aici.

2 comments

  1. e bine dacă mai sunt scaune de plastic în gara din Timișoara. în Gara de Nord au fost rupte mai toate la câteva săptămâni după ce au fost puse. de fapt, în cele mai multe orașe (de provincie, nu dintre cele mari) din România timpul s-a oprit…sau curge ceva mai încet, și nu neapărat în sensul bun al cuvântului…

  2. Si totusi, pizza aia pe care o luam din chioscul de la intrare din gara imi placea la nebunie. Acum ma uit in spate si imi dau seama la cate riscuri m-am supus. Dar atunci era… eliberatoare, era sentimentul intoarcerii acasa!
    Acum, 10 ani mai tarziu, chioscul e tot acolo si vinde aceeasi pizza.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Episodul 27

 - De ce nu duce lipsă Grecia? De soare! Iată o idee care i-ar mai putea pune pe picioare. Deși costurile...

Close