Discriminarea nu e un concept nou în România, ba chiar aș zice că e ceva la care suntem foarte pricepuți. Nu credeți? Haideți să vedem.

De câte ori nu ați auzit, în sens perioativ, evident, sintagme, poate chiar proverbe, în care numitorul comun e cuvântul „țigan”? De câte ori nu ați asistat sau chiar participat la acțiuni de izolare, copii sau adulți fiind. La școală, în parc, la ștrand. Cam oriunde. Ați stat vreodată cu un țigan în bancă? Aveți prieteni țigani? De câte ori nu ați auzit părinții (poate nu și în ultimul timp) că-și sperie odraslele cu „țiganul” care-i fură, dacă nu sunt cuminți? De câte ori ați intervenit? De câte ori ați fost martorii unor scene de discriminare? De câte ori ați intervenit?

Românul nu s-a născut rasist, dar a crescut așa. Am avut profesori pentru care termenul de țigan a avut invariabil o conotație negativă.

Vorbim de „defecte” vizibile, nu vreau să aduc în discuție că am fost parte din Holocaust, chiar dacă încercăm să ne ascundem după deget, în ciuda evidențelor. Și nici nu vreau să reamintesc că am făcut un referendum pentru a priva de un drept o minoritate sexuală. Sau că ființe umane suferinde, nu cu mult timp în urmă, erau închise în condiții de lagăr de concentrare doar pentru că erau pozitive HIV. Și nici să nu mă mai leg de nesimțirea celor care parchează pe locurile persoanelor cu dizabilități fizice, care, până la urmă, tot o discriminare e.

Și toată atenția s-a îndreptat spre țigani pentru că erau singurii diferiți față de majoritatea populației. Și nu vorbesc doar de aspectul fizic. Nu am fost rasiști (până acum!) cu alții doar pentru că pe atunci nu existau. Da, toți am fost anti-Apartheid, toți am fost mișcați de visul lui Martin Luther King, dar era simplu, eram atât de departe încât nu ne era greu să le fim alături. Dar azi, cu toată globalizarea care vine peste noi, găsim noi dușmani: că au culoarea pielii mai închisă, că au altă religie, că ochii le sunt oblici, ce caută la noi, să stea la ei în țară, chiar dacă acolo sunt victime sigure!

Noi nu am primit educația necesară atunci când a trebuit. Eu, cel puțin, nu știu să fi auzit vreodată, în școală, observații în acest sens. Lecții de toleranță nu existau. Poate acum sunt. Dar chiar și cu ele, ce credeți că e bullyingul din școli, dacă nu o formă de intoleranță?

Arbitrul român de ieri nu s-a gândit la fotbalistul „ăla negru” rasist fiind. E ca și cum i-ar fi negat pe Pele, pe Gullit, Eto. Am îndoieli că un om atât de implicat în fotbal nu-i consideră cel puțin zei. El a zis asta pentru că a nimeni, niciodată, nu i-a spus că lumea nu se împarte în noi, oamenii albi, pentru care găsim ușor un apelativ care să nu fie adjectiv, și restul, pe care îi încadrăm după cum ne cade nouă bine: negru, țigan, jidan, cioară, maimuță.

Nu se naște nimeni rasist. Sau xenofob. Sau antisemit. Sau homofob. Sau misogin. Sau misandru. Toate acestea vin din educație. Sau, mai bine zis, din lipsa ei. Și chiar dacă o primești acum, nu e nicio problemă. Niciodată nu e prea târziu să înveți că e loc pentru toți sub soare.

Iar atunci când mai folosim vreodată „ăla negru”, ar fi bine să o facem doar dacă ne referim la culoarea unui obiect – „telefonul ăla negru”, ”ceasul ăla negru” – și niciodată la vreun semen de-al nostru.