Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

And nothing else matters (1)

Etichete: , , , , ,

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi o cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit.

Sunt puține activități sportive pe lumea asta care mă entuziasmează așa cum mă entuziasmează schiatul. Ca să rămân în zonă, se mai apropie pedalatul și, la egalitate, înotul. Dar sunt amândouă departe, departe…

Schiez de la o vârstă la care unii abia merg bine. Și nu vreau să mă laud acum, dar așa e. Am avut marele noroc că părinților mei și prietenilor lor le-a plăcut muntele iarna, așa că de la începutul anilor optzeci, măcar o săptămână pe an mergeam în concediu de iarnă la Semenic. Locul părea unul cel puțin fantastic, dar cum nu văzusem nici măcar Poiana Brașov ca să pot să-mi dau cu părerea, aleg să o cred pe mama când îmi spune că puneam păturile de la hotel în geam ca să nu ne sufle vântul în cameră. Adică destul de nasol. Probabil pe acolo era și mâncarea, la fel și pârtiile. La fel și echipamentul sportiv – probabil cel mai scump echipament sportiv posibil pe vremea aceea. Niște clăpari, dacă aveai norocul să găsești așa ceva, te scăpau lejer de un salariu mediu. Despre schiuri nu am ce să mai zic, că nu găseai nimic, nici măcar dintre cele făcute prin fosta Iugoslavia. Aveam Reghin – de la primul model, nu mai știu cum se numea, Topaz, până la Rubin am avut eu. Cred că mai sus erau doar high-endurile National. Grele de te rupeau la cărat, proaste de te rupeau la propriu pe pârtie. Dacă nu se rupeau ele primele. Iar costumele de schi – vată între două straturi subțiri de fâș. Noroc că nu fumam pe atunci, că sigur lua foc. Instalațiile, o durere.

Și gata, ajunge cu preistoria, că și dacă ar fi mai multe de zis, poate o să reiau tema, să ne întoarcem la prezent.

Am fost șase zile a Straja.

Știu Straja de mult timp, că mergeam ca să mai umplu timpul dintre două concedii de iarnă cu niște adrenalină. La cum schiam pe vremea aia, copil fiind, Straja era cel mai greu loc cu putință. Era un antrenament în condiții extreme. Mult timp (de fapt, până săptămâna trecută) am schiat în același fel pe Straja. Acces cu telescaunul (rudimentar – lemn și metal, expus integral condițiilor de afară), trei teleschiuri sus pe munte. Pârtii foarte bune, de viteză, inclusiv neagră. Porțiunea finală a celei mai lungi se termina tot ca azi, extrem de scurt, în coada de la cabluri. Două locuri să te încălzești, nimic de mâncare, doar ceai să bei. Nu știu cazarea, cred că erau pe atunci dormitoare comune, de zece paturi, dacă nu mai multe. Nu am încercat niciodată să stau peste noapte acolo, am dormit o singură dată în zonă, la Valea de Pești, un motel/cabană care arăta foarte, foarte bine arhitectural, dar care funcțional era o epavă. Deși lângă lacul de acumulare cu același nume, în noaptea aceea în care am dormit acolo (probabil 1988 sau 1989), nu a fost curent electric. Am dormit în costumul de schi. Aici e o poză de la Mapio, cred că e mai veche.

Motelul Valea de Pesti

Iar cea de jos e de aici: karpatenwilli.com, unul dintre cele mai interesante foto-bloguri despre România, început pe vremea când la noi abia găseai trei siteuri .ro. E o mică minune descoperită întâmplător.

Motelul l-am mai găsit și în alte poze, pare a fi renovat față de ce se vede mai sus, dar nu cred că e redat circuitului turistic. Din păcate!

Prima dată când am fost la Straja, nu exista un drum practicabil până sus. Era unul pentru șenilate sau alte utilaje care nu aveau cum să ajungă în proprietate privată. Cu mașina personală nu aveai nicio șansă. Poate doar cu o căruță. Iar ultima dată, lăsând deoparte săptămâna trecută, am urcat cu mașina tot drumul, până la cabana la care am fost cazat, dincolo de (defunctul) telescaun. Nu știu cum era drumul pe ultima porțiune, că era tot sub zăpadă.

Acum nu se mai poate urca până la locul de cazare cu mașina personală, excepție făcând cei care au o proprietate pe vârful muntelui și și-au înscris mașina pentru acces. Dacă nu faci parte din categoria de mai sus, mașina ta rămâne fie în Lupeni, într-o curte transformată în parcare, undeva pe drumul spre Straja, până la primele bariere (și gratuit în aceste condiții), sau sus, în parcarea de pe munte. Parcare oribilă și inutilă. Mai e o parcare a unei pensiuni, probabil gratuită, undeva pe drum.

Și așa se face că Straja are un mare MINUS chiar înainte să ajungi acolo: aglomerația incredibilă pe drumul de acces. Mașini parcate absolut la voia întâmplării, uneori fără cea mai mică urmă de respect față de cei care chiar au nevoie să treacă mai sus. De ce ai avea nevoie să urci cu mașina pe munte, când știi că nu poți să o parchezi lângă cabană/pensiune/hotel, că doar dacă stai peste zi acolo poți să cari, pe picioare, într-un singur drum bagajele? Mai ales că nu-s cincizeci de metri, ci mai bine și de cinci sute… De ce te chinui cu mașina, când ai loc în Lupeni să parchezi, și sigur găsești un transportator autorizat să te urce pe munte? De ce ai risca să-ți lași mașina la voia naturii, că lamei de la deszăpezire chiar nu-i pasă dacă mașina costă o mie de euro sau o sută de mii, că urmele tot la fel sunt?

DE CE? Îmi scapă!

Dar acesta e doar un efect. Cauza e alta. Și e una pe care eu tot o combat de când mă știu: sacrificarea mediului în favoarea (ce favoare???) construcțiilor. Nu există o greșeală mai mare decât ridicarea de spații de cazare în regim intensiv la înălțimi mai mari de o mie de metri. Amprenta termică a fiecărei construcții de acolo modifică micro-climatul. Gunoaiele aruncate peste tot rănesc iremediabil mediu și ochiul celui care privește. Dar atrag și sălbăticiunile, expunându-le și expunându-ne. Schele, clădiri în construcție sau nefinisate, dar date în folosință pentru a găzdui turiștii… Un spectacol grotesc, grotesc, grotesc. Nu am cuvinte. Dacă orașelor din Vale le-aș putea găsi o scuză pentru modul deplorabil în care se prezintă, vârful muntelui e un loc în care totul e construit de la zero. Nu există două clădiri care să aibă linii asemănătoare. Nu există două clădiri care să aibă culori identice sau apropiate. NU EXISTĂ! Dacă mă apuc să număr construcțiile care au cât de cât un aspect îngrijit, mi-ajung lejer degetele de la o mână. Da, știu, e vârf de munte, vântul bate tare acolo, condițiile meteo participă și ele din plin la dezastru. Dar s-ar fi putut merge doar pe chalet-uri (lemn e din belșug, e mai bun izolant termic, nu se murdărește), nu trebuia să ridici ziduri de beton. Bine, n-ar fi trebuit să ridici aproape nimic acolo, dar de ce să nu fie și Straja la fel ca restul?

Și tot molozul pare să fi rămas acolo sus, pe munte. Or aștepta să îl ia natura înapoi?

Un spectacol cel puțin grotesc. Și acum era destulă zăpadă, să mai ascundă din arta expusă acolo. Tonele de beton aduse până sus puteau fi foarte frumos folosite chiar în jurul stației de telescaun (sau, mai nou, de telegondolă). Aveai loc acolo să parchezi, puteai să faci un mic sat de iarnă. Rupt de Lupeni, unul cu totul nou. De economiile făcute mai ridicai un tele-ceva. Făceai și o pârtie din vârf până la cazare, să cobori când vrei. Sus să fie doar spații pentru luat masa, dacă ți se face foame pe pârtie.

Dar asta e, acum e prea târziu. Și asta e aproape o tragedie. Pentru că nu văd cum s-ar putea asta schimba prea curând. Nu are nimeni curajul să ia niște măsuri drastice acolo. Iar turistul român nu prea are ce face, înghite în sec și se resemnează.

Noi am avut noroc de o pensiune care chiar arăta bine, iar de mâncat pot spune că nu m-am ridicat niciodată de la masă fără să fi terminat tot de mâncat și fără să fi fost foarte mulțumit (și am avut pensiune completă!). Cazarea, decentă. Sau, mai bine spus, se încadra în cele trei stele/margarete. Camera curată, foarte bine încălzită, spațiu totuși mic. Probabil ar fi perfect dacă s-ar redimensiona în sensul că o cameră de trei ar fi perfectă pentru două persoane. Aici se mai poate lucra, doar baia rămâne mică, nu prea mai ai ce să îi faci. Dar am stat în hoteluri (hoteluri, nu pensiuni!) care se lăudau cu patru stele, dar baia era mereu plină de apă când făceai duș, că nu se sinchisea nimeni să facă așa cum trebuie instalațiile). Nu știu cum sunt alte cabane/pensiuni în zonă, cred că Dor de Munte e unul dintre cele mai privilegiate locuri de cazare din zonă. Mai erau câteva care arătau destul de bine de afară, dar nu știu cum sunt înăuntru.

Dar impresia generală a estompat orice excepție: s-a construit haotic, fără nicio regulă, fără bun simț, fără arhitecți (sau designeri). Și, în primul rând, nu acolo unde ar fi trebuit.

Dar mai sunt și lucruri de lăudat. De exemplu, pădurea încă mai stă în picioare în zonă. Cred că doar zona de sub telegondolă a fost curățată pentru a face loc unei pârtii noi. Și, evident, zona construită. Sunt suficiente locuri de luat masa, chiar și în condiții de pandemie. Nu se prea respectă vreo regulă de distanțare și nici de protecție, dar dezinfectanți sunt peste tot. Masca e obligatorie, dar lipsește cu desăvârșire. Noroc că nu prea poți să schiezi fără cagulă. Sunt multe locuri în care poți să închiriezi echipament, dar și mici magazine destul de aprovizionate. Și prețuri decente. Școli de schi (am fost prin TabereStraja, niște instructori minunați, copiii i-au îndrăgit din prima clipă, dar nu doar ei) sunt peste tot, poți să faci cursuri individuale, în grup, pentru copii.

Mă opresc aici cu prezentarea „stațiunii”, postarea următoare e despre cum se schiază la Straja.

No comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. And nothing else matters (2) | Chera.ro - […] Straja, cu toate neajunsurile, servește unui singur scop: schi/snowboarding. Sau inițial servea, acum s-au mai lărgit […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *