Jan 28, 2015
Am ieșit pentru prima dată din țară când aveam 17 ani. Era 1993. Undeva, la mama acasă, încă mai am pașaportul ăla cu viza Schengen. Singura, de altfel din întregul document, de atunci și până în 2006 fiind singura mea călătorie peste graniță. A fost un șoc, mai ales că am parcurs drumul din Târgu Jiu până în Franța la bordul unui autocar și, cum n-am dormit prea mult vreme de peste patruzeci și opt de ore, am avut ocazia să văd aproape întregul Bătrân Continent. Atât cât se putea vedea de la geam. Și de pe autostradă. Văzusem multe locuri răvășitor de frumoase și în România, dar Europa… Europa era fructul interzis. Și Europa, de la Urali la Atlantic, are ce să-ți dezvăluie. Eu nu am un loc anume care să-mi placă. De fapt, nu mă pot decide care e acel loc (ce ar trebui să fie? o țară? o regiune? un oraș?) pe care l-am văzut care să poată ocupa primul loc în sufletul meu. Fiecare oraș mi-a plăcut, doar eu mi-am ales ce să văd. Nu sunt un om atras de muzeele de artă. Și nici de acele locuri care sunt un magnet pentru turiști. De multe ori, locurile în care am mers sunt triste, uneori chiar mult prea triste. Dar am vrut să am parte de propriile trăiri, nu să simt prin cuvintele sau imaginile altora. Sunt atras și de natură, dar și de ceea ce omul a reușit să realizeze. Cu metode rudimentare, în trecut, cu tehnologii demne de scenarii ale filmelor SF, astăzi, structurile făcute de inginerii de azi sau de ieri sunt monumente în fața cărora ar trebui să te închini, la fel cum o faci în fața unei biserici. Să te închini la Fizică, la Matematică, la Chimie, religii și ele, dar de o altă natură. Și am găsit un numitor comun al tuturor locurilor pe care le-am văzut: locurile cele mai înalte, construite, nu naturale. Apogeul științei și trudei omului. Turnuri sau zgârie-nori, dacă au fost acolo, nu le-am ratat. Ba chiar am urcat și pe picioare, pe trepte tocite de atâția pași, încât nu mai găseai nicio muchie în unghi drept. Mi-a plăcut să am...
