Săptămâna asta am avut treabă în Germania. Landul Hesse (Hessen), zona metropolitană Frankfurt. Nu-i prima dată când ajung acolo și nici nu m-a lovit vreo epifanie, doar că n-am apucat să scriu despre ceea ce urmează, deși o realizasem de ceva timp.

Nivelul de civilizație al unei nații nu este dat de modul în care arată marile orașe. Și nici măcar orașele, în general. Și nici măcar de numărul de kilometri de autostradă. Ci de felul în care arată cel mai mic cătun. Cel mai mic sat. Dacă acolo există sau nu apă curentă, electricitate și canalizare. Și de ceva ce noi, românii, vom mai păstra, cu siguranță, pentru mult timp de acum încolo: gardurile care ne înconjoară proprietățile.

Am văzut cum arată orășelele nemțești de 4000-5000 de locuitori. Am trecut prin sate cu mai puțin de 1000 de locuitori. N-ai nici cea mai mică impresie că ești, totuși, într-un sat. Poate doar lipsa magazinelor mai mari trădează asta. Doar că oamenii de acolo nu le simt lipsa. Totul e impecabil, de la cum e tuns gazonul în fața casei, până la cum arată străzile. De la lipsa animalelor pe stradă (a câinilor, pisicilor, animale cu stăpân sau fără), până la absența nelipsitelor de la noi ambalaje de plastic aruncate peste tot. Și până la lipsa aproape în totalitate a gardurilor. Poate doar un gard viu, tăiat parcă în căutarea perfecțiunii, având un rol (evident) doar estetic și ecologic. Dar atât. Nu imitații ale Marelui Zid Chinezesc, nu plăci „prefabricate” turnate în așa fel încât să ascundă totul de ochii trecătorilor… Nu vezi căruțe sau vaci venind de la păscut. (Ca o paranteză, cineva a postat pe internet fotografii cu o turmă de oi care traversa autostrada A2 din România. O turmă de oi!)

Sursa foto: wherewasitfilmed.com

Și încă ceva: zburând peste Germania, la joasă înâlțime (dar se poate vedea și cu Google Maps), am observat că a dispărut conceptul inițial de sat. Sunt zone foarte întinse de verde (vegetație, dar mai mult ca sigur una care există datorită omului – suprafețe cultivate), întrerupte ici-colo de portocaliul acoperișurilor. Uneori prea strălucitoare ca să fie doar ceramica din țiglă, probabil celule solare/fotovoltaice. Dar multe, foarte multe dintre case sunt singure, izolate. Fără vecini. Poate că rolul inițial al satului a dispărut. Vecinătatea dădea sentimentul de siguranță în fața celor care ar fi încercat să-i atace, indiferent că erau oameni sau fiare sălbatice. Apropierea de ieri (casă lângă casă) nu mai e necesară… Și-a pierdut sensul. Sunt apropiați în atât de multe alte feluri.

Sunt  convins că nimic nu le lipsește. Că au tot ce ține de civilizație, de contemporaneitate, acolo. Inclusiv internet (apropo, când mai înjurați tarifele furnizorilor noștri de internet mobil/fix, poate ar trebui să vedeți ce tarife au nemții). Inclusiv drumuri. La noi, nici măcar în București nu putem să vorbim de o urbanizare completă din punctul de vedere al infrastructurii, nu din cel al civilizației orășenilor. Și nu e vorba doar de București, ci de orice alt oraș al României. Despre sate, chiar nu are niciun sens să vorbesc. Iar zone ca Valea Jiului, Rovinari, Motru, Anina, despre care am mai scris) sunt adevărate lagăre de dez-civilizare…

Cât despre garduri, nimic nu e mai urât (în arhitectură, dar și în peisaj, oricare ar fi el) decât un gard. Am văzut că se poate și mai rău ca la noi, peste beton să fie și sârmă ghimpată, fără să fie vorba de pușcării. În Europa, gardul îl vezi doar pe marginea autostrăzilor, dar acolo are cu totul altă logică. Noi, deocamdată, vom rămâne cu acest stigmat. Și poate că nu realizăm, dar, odată ridicat un gard între noi, ne îndepărtează mai mult decât dacă am fi separați de zeci de kilometri.

Un truism spune că rezistența unui lanț depinde de cea mai slabă verigă. La noi, e mai greu să găsești verigile tari.