Din momentul în care am decolat din Cluj (chiar, oare-i spune cineva pe numele întreg?) și până am văzut această imagine pe geamul avionului au trecut mai bine de douăzeci și patru de ore. Dormite, vreo patru, cel mult cinci. Adică mai nimic. Cu toate astea, adrenalina nu a lăsat niciun pic de loc pentru oboseală.

Ora locală 1PM. Momentul în care am pus piciorul pentru prima dată în State. Mai aveam două ore și jumătate la dispoziție pentru toate formalitățile (vamă, luat bagaje, găsit taxi/Uber/Lyft), înainte de primul test. Ad litteram. Test PCR. Din nou. Pentru ce, vă zic mai târziu.

Coadă la intrare, evident. Dar nici vorbă de aglomerația de prin alte locuri. Decent, fără nervi, fără complicații. Cam trei minute pentru toți patru, atât a durat toată discuție cu cel de la ghișeu. Întrebări de bun simț, ton prietenos. Bagajele au venit repede și toate, așa că am început cu dreptul. Am găsit și o mașină, iar prima destinație a fost una mai neobișnuită – un centru de testare. Drive-in. Șoferul, de prin Orientul Mijlociu cred, foarte amabil și ascultător la toate indicațiile mele (până la urmă m-a taxat, dar, hei, mi-am rezolvat problema și asta e tot ce contează).

De ce ne-a trebui încă un test, după cel din România? Pentru că existau destinații pe lista noastră, tot din SUA, care cereau acest lucru. Și nu oricum, ci doar de la anumite laboratoare. Norocul a făcut (mă rog, nu e noroc, e organizarea impecabilă a companiilor aeriene și administrațiilor aeroportuare) să fie un centru chiar în long term parking. Dar care avea cerința de drive in, adică nu puteai să mergi pe jos acolo, să te testezi, era obligatoriu să rămâi în mașină.

Din mașină nu vezi prea multe. Dar e imposibil să nu îți sară în ochi mizeria de pe marginea drumului. Nu compar cu ce avem noi, că noi nu avem drumuri, prin comparație cu ce e la ei. Și dacă stau bine să mă gândesc, la ce trafic e acolo, cred că nici nu e prea multă. Dar e. Și ce mai vezi pe stradă – mașini complet diferite de Europa. Seamănă un pic cu ce vedeam în Rusia, dar acolo predominau multe asiatice. Nu că aici nu ar fi, dar americanii încă țin la brandurile autohtone. Mașini pe care, probabil, pe la noi nu le vom vedea vreodată.

Ajungi relativ repede de pe aeroport în oraș. În San Francisco, că tot prin oraș (orașe) ești tot drumul. Am prins (sau poate așa e mereu?) un trafic lejer. Și asta a fost impresia mea tot timpul – San Francisco nu pare un oraș sufocat de trafic. Și am mers ceva pe acolo. Cel mai aglomerat mi s-au părut cele două poduri importante, dar acelea nu sunt drumuri din oraș, ci conexiuni cu alte zone.

Am luat un hotel în Financial District, adică aproape kilometrul zero. Mila, mă rog, că ei nu știu ce e ăla kilometru. Am zis că de acolo ajungi mai repede oriunde cu mijloace de transport în comun. De fapt, mă gândeam la metrou. Dar m-am gândit greșit. Am mers mult cu cable car (un tramvai numit… aaa, un tramvai pe cablu, nu pe curent) și pe jos. San Francisco nu e chiar atât de mare. E mare, dar nu cred că ai o problemă majoră să-l faci la picior, dacă ai un pic de condiție fizică.

Și la partea asta, de a vedea orașul la pas, te mai ajută ceva: vremea de acolo. Am fost în august. Orașul e undeva pe paralela 37N, adică mai jos decât orice punct de pe harta României. Dar nici vorbă de canicula pe care o lăsasem în urmă în Timișoara. Ziceai că-i toamnă. Toamnă cu mult soare. Nu au fost mai mult de douăzeci de grade. Celsius, evident. Și atunci când mai bătea și vântul, te cam strângea… Dar pentru plimbări nu cred să existe ceva mai bun.

Pe lângă asta, tramvaiul a fost gratuit în luna august. Și abia îl reporniseră, după mai bine de un an de stat în depouri. Din motive ușor de înțeles.

Orașul e curat. Pentru un oraș turistic, e chiar foarte curat. Poate că lockdownul a avut și părți bune (meh, n-aș zice), una fiind chiar asta, reducerea numărului de gunoaie din orașe. Nu am văzut multe graffiti, nu am văzut mașini abandonate, nu am văzut gunoaie, nu am văzut clădiri părăsite. Dimpotrivă, orașul nu doar curat, e și îngrijit. Iarba din parcuri e perfectă peste tot, clădiri renovate, străzi bine întreținute.

Iar Embarcadero te încarcă de good vibe.

Sunt câteva locuri pe care nu trebuie să le ratezi. Și culmea, chiar dacă sunt peste tot menționate ca fiind puncte de interes (maxim), acum nu au fost deloc aglomerate. Pe unul din cele două Twin Peaks erau cel mult zece oameni. Cam tot atât de mulți pe vaporul de croazieră Bridge to Bridge. În Golden Gate Park, niște elevi de la o școală franceză. Pe Lombard Street, aproape pustiu. Un pic de coadă la cable car. Un pic. În condițiile în care era gratuit. Parcă autobuzul acela roșu, etajat, prezent în orice oraș mare, să fi fost mai plin. Și pe Alcatraz.

Dar asta chiar nu m-a deranjat. Pentru că nu a trebuit să-mi fac griji de Delta, Kappa, Sigma sau whatever. Iar Alcatraz l-am văzut doar de pe apă. (Ca o paranteză, lumea de acolo părea să fie mult mai preocupată de un nou val – sau doar au învățat o lecție prea dură pe propria piele – așa că și afară aveau mască. Iar înăuntru nici nu se punea problema să nu o ai. Și nu o țineau pe bărbie, Balkan style. Nu, era așa cum trebuie. Și o purtau chiar și copiii.)

Sunt multe de spus despre orașul californian, dar în același timp puține. Nu-i ca și cum ai descrie o plimbare prin Paris sau Roma. OK, nici Statele Unite nu au istoria Vechiului Continent. Dar e o experiență minunată. Și cred că alegerea lui ca prim contact a fost perfectă. Are de toate: clădiri în stil victorian, dar și turnuri care se pierd în ceața Pacificului, parcuri imense, coline la tot pasul, plaje, dar și faleze abrupte, un lungă zonă de promenadă pe malul oceanului, dar și străzi animate și oameni dornici să petreacă serile și altfel decât cu mâncare comandată.

Și am realizat ceva. San Francisco nu mi s-a părut deloc un oraș turistic. Sau poate e, dar nu un turism agresiv. San Francisco pare acel oraș american făcut special să te facă să înțelegi că „The American Dream” nu e doar un clișeu. San Francisco mi s-a părut a fi acel oraș american (chiar dacă nu am văzut prea multe) pe care l-aș alege drept noua casă, dacă ar fi vreodată să o iau de la capât acolo.

Și poate așa înțelegem mai ușor versurile pe care le cântă Tony Bennett:

„The loveliness of Paris seems somehow sadly grey
The glory that was Rome is of another day
I’ve been terribly alone and forgotten in Manhattan
I’m going home to my city by the Bay
I left my heart in San Francisco
High on a hill, it calls to me
To be where little cable cars climb halfway to the stars
The morning fog may chill the air, I don’t care
My love waits there in San Francisco
Above the blue and windy sea
When I come home to you, San Francisco
Your golden sun will shine for me!” (Douglass Cross)