Cu mult înainte ca Europa să însemne ceva mai mult decât un vis pentru mine (și pentru multe alte sute de milioane de locuitori ai continentului), când vedeam sigla din stânga știam că începe o emisiune pe care o urmăream fără să ratez vreo ediție: Jeux Sans Frontières. De fapt, se numea Igre bez Granica, că era pe sârbi, că doar nu prindeam RAI-urile sau TF sau orice alt canal de televiziune de dincolo de Cortina de Fier. Vorbesc de perioada 1980-1989, când Schengen era doar o idee, o înțelegere (Schengen Agreement – 1985), nu o zonă liberă. Când în România era greu să mergi într-o excursie în Bulgaria sau în RDG. Când programul TV avea două ore. Emise pe un singur canal. Când kilogramul de cafea naturală costa cât un sfert de salariu…

Ei bine, emisiunea asta (Jocuri fără Frontiere) mi se părea ceva fantastic. Concurau orașe din țări din bazinul Mării Mediterane (uneori și Portugalia). Dar cel mai tare mă șoca faptul că erau și sârbi printre concurenți. Generic spus sârbi, că erau și sloveni sau croați… Dar erau dintr-o țară considerată comunistă. Se întâlneau, își promovau orașul (ăsta era, de fapt scopul, concursului…) și nu mai conta cine câștigă. Toată lumea se distra de minune. Și frontierele chiar dispăreau. Cred că emisiunea a ajuns până la urmă și la noi, au concurat chiar orașe din România.

Poate asta a încercat și zona Schengen să facă. Să anuleze frontierele. Dar nu e suficient.

Pentru că nu există nimic mai arbitrar sau mai artificial decât o graniță desenată de o convenție, de un tratat de pace, acolo unde, de fapt, doar natura ar trebui să o facă. Nu a existat nicio justificare să separi Germania în două țări. În afara voinței învingătorilor. La fel cum nu există motiv să ții la un loc nații care nu au nimic în comun. Până la urmă, nicio armă nu o va putea face. Cu atât mai puțin o linie imaginară (sau nu doar imaginară, România mai are încă fâșii arate care o separă de Serbia). Sau garduri de sârmă ghimpată. Sau ziduri.

Frontiera de stat, așa cum există astăzi pe continentul nostru, e ceva perimat. Oricât de apropiați am fi de către trecutul comun, suntem diferiți. De la o zonă la alta. Chiar și la noi, în România. Nu au sens granițele care să ne unească cu forța. Să ne țină în spatele lor. Cehoslovacia. Iugoslavia. Uniunea Sovietică. Țări apărute fără sens pe harta Europei. Belgia, și ea în pragul scindării. Marea Britanie. Spania. Italia (da, și Italia a cochetat cu divizarea).  Zone întregi ale unor țări care s-au unit doar pentru că așa a fost să fie sau așa au vrut alții…

Sunt 100% pentru autodeterminare. Banat? Da! Harghita și Covasna? Da! Catalunya? Da! Scoția? Da! Flandra? Da! Alsacia? Da! Padania? Da! Țara Bască? Da! Autodeterminare fără granițe administrative! Fără identitate proprie. Autodeterminare realizată prin voința majorității, respectată de toți.

Viitorul european nu poate fi altul. Renunțarea la orice fel de graniță înăuntrul continentului e singura soluție. Autodeterminare în… nimic. O singură entitate statală de la Marea Neagră la Atlantic, de la NordKapp la Malta, fără nicio excepție. Pe sistemul federal german sau pe un sistem similar. O singură Uniune, ținută în viață doar de interesele comune ale celor dinăuntrul ei, nicidecum de forță.

Statul mare, apărut după Primul Război Mondial, dă astăzi faliment. Realitatea e mult mai complexă decât acum 100 de ani. Nu putem să rămânem ancorați în mentalitatea acelor timpuri. Suntem atât de interconectați, încât nu mai avem nevoie de statul gândit în alt secol, alt mileniu. Cu cât mai mare e statul, cu atât mai mare va fi nivelul corupției. Comunitățile vor ști singure să se descurce. Un cadru legal unic, pan-european, va fi suficient. Un singur cod de conduită economică. O singură viziune asupra viitorului. Dar atât! Cadrul legal și nimic altceva! A, ba da! Și sute de mici unități administrative. Cât mai mici cu putință, ca să fie cât mai ușor de gestionat. De ce credeți că e Marele Ducat Luxemburg atât de departe ca PIB, ca nivel de trai, ca orice? Pentru că e mai simplu să gestionezi local, pe suprafața unei zone de mărimea a două, trei, patru județe. (Poate că noua împărțire administrativă a României nu e o idee proastă, dacă provinciilor li se garantează libertatea de acțiune.)

Bazele există. Mai trebuie să schimbăm oamenii. Când vom lăsa în urmă orice mândrie prostească legată de națiunea a cărei copii suntem (ce sintagmă stupidă), vom înțelege că nu olteanul sau maghiarul sau sârbul sau polonezul e dușmanul nostru. Singura graniță trebuie așezată acolo unde există o amenințare reală, nu între noi.

Televiziunile au prevăzut asta acum treizeci de ani. Avem nevoie de timp, ca să ne dăm seama că nu e vorba doar de o joacă, ci de o viziune extraordinară. Dar nu ar trebui să ne ia prea mult să realizăm asta.

Notă: Ceea ce i se întâmplă Ucrainei nu are nimic de a face cu autodeterminarea… Din păcate, e vorba de o întoarcere în timp. Într-un timp când URSS voia să pară o țară măreață. Când ea nu era, de fapt, decât o tumoare malignă pe harta lumii. Un cancer care se extindea necontrolat, înghițind provincii sănătoase, populații nevinovate. O tumoare care, și mai trist, n-a fost niciodată extirpată complet.