…Sau, mai bine, la ecuator. Că acolo nici măcar sezon ploios nu există. Bag mașina în garaj la prânz, când vin ploile ălea torențiale și o scot după aia. Poate o să duc dorul zăpezilor de pe la noi, o să tânjesc după un vin bun de Oltenia, o să îmi lipsească cireșele de mai.

Dar știu că nu trebuie să mai schimb niciodată pneurile!

De unde supărarea asta? Hai să zicem… și din naivitatea mea. Din speranța că unele lucruri nu sunt altceva decât întâmplări (nefericite) și că lumea învață din greșeli. Unii, poate chiar o fac. Dar unii…

Anul trecut mi-am luat pneuri de iarnă. Și cum nu e ceva mai complicat decât să încarci/descarci roți în mașină (mai ales dacă-i un hatchback mic), am zis să găsesc o vulcanizare care are și „hotel”, să le las acolo pe cele care sunt scoase de pe mașină. Zis și făcut! Am găsit compania, avea site, am sunat, am făcut programare, avea chiar ore care-mi conveneau (dimineața devreme, deși nu-s vreun matinal, dar prefer să mă trezesc cu noaptea-n cap, ca să nu bat orașul în ore de vârf). Totul suna minunat.

Ei, aici au apărut primele probleme. Minore. De comunicare. De orientare. De apreciere. De ce or fi, dar n-ar fi trebuit să le simt eu, clientul… Schimbând jantele, am întrebat dacă nu cumva trebuie să schimb și șuruburile care prind janta, că-s tipuri diferite de janta.

„Nooo… nici vorbă! M-am uitat pe calculator și-s bune.”

Dacă-s bune… apăi sunt bune, mi-am zis. Dar n-au fost. Atunci când mașina era pe elevator. Fără nicio roată montată. Au zis că mi le aduc de la depozit.

„Cam în cât timp?” am întrebat eu, cu speranța nătângă că e vorba de minute.

„Aaa… păi azi, dar nu știm sigur”.

Bineînțeles, timpul e o resursă pe care o găsești pe toate cardurile gardurile. Așa că au dat jos mașina, am lăsat roțile de schimb acolo și i-am rugat să mă sune când ajung prezoanele. Până la urmă, s-a rezolvat în ziua aia.

Iarna fu scurtă, așa că prin martie urmă telefonul pentru programare.

„Știți, am roțile cu totul la voi, jante și pneuri, nu trebuie decât să le dați pe ăstea jos și să le montați pe cele de la voi. La opt dimineața, dacă se poate.”

„Da, nicio problemă! La opt vă așteptăm, în jumătate de oră e gata!”

Perfect! Un vis!

Da, un vis. La 8AM, ce-i drept, încă mai visez…  Las mașina pe mâna mecanicului și aștept într-un birou. Și stau. Și stau. Și stau. Și nimic. Băi, trece o jumătate de oră – nimic, trece o oră – nimic. Mă duc să văd cum stă treaba. Mașina, bine-mersi, pe sol. Cu roțile cu care venise acolo, nici vorbă de încălțări de vară. Mă duc la cel care părea a fi in charge acolo.

„Aaa… știți, s-a întâmplat ceva și am avut ceva probleme și nu le-am găsit și abia acum le aduc” și iar ceva și încă ceva. Justificări penibile. Am închis ochii, am închis gura. Deja eram nervos. Și dacă stăteam să mă mai cert, mi-aș fi făcut rău mie. S-a făcut 10.  Pe la 10 și ceva au terminat și cu actele, pe la 10.30 am ieșit pe poarta service-ului. Cu roțile schimbate.

De ce am fost naiv? Pentru că le-am dat credit oamenilor de acolo că, uneori, shit happens și mi-am lăsat roțile la „hotel” pentru încă un sezon. Cu speranța că o să fie mai bine data viitoare.

N-a fost! A fost doar un scenariu identic. Sau aproape identic. La 10 și-un pic, am ieșit cu mașina pe roțile pe care venise, dar și cu surorile de suferință înăuntru. Asta a fost singura diferență. În rest, deja-vu pe line!

Mi le-am luat, n-am mai stat nicio secundă acolo. Mi s-a părut de cel mai acru prost-gust să-ți bați joc de client în acest fel. Să nu înveți nimic dintr-o experiență precedentă. Să nu vrei să faci lucrurile… nu mai bine, ci așa cum trebuie! Să bâgui niște scuze pe care nici tu nu le crezi, să vii cu niște explicații bune poate doar în curtea școlii, clasele 1-4 (cu indulgență!), de parcă depozitul în care le ții e cât Casa Poporului. Nu zice nimeni să-ți iei o soluție ultra-high-tech pentru depozitare, ci doar să ai bunul-simț să te ocupi și să cauți pe raft niște roți. Nu un ac în carul cu fân.

Pe care, dacă într-un final și într-o oră-două le-ai găsit și le-ai adus, înseamnă că nici măcar nu le-ai căutat atunci când mi-am făcut programarea. Sau în ziua dinaintea programării. Sau măcar la prima oră din dimineața zilei în care știai că vin. Dar nu, că service-ul se deschide la opt, iar depozitul… la nouă. Așa că i-a durut nicăieri de timpul și de nervii mei, c-așa e în tenis.

N-are rost să trag concluzii. De fapt, ce concluzii să mai tragi de aici? Că unora, care-și câștigă banii din relația directă cu clientul (prestatori de servicii, să le spunem), le pasă de noi, clienții,  cât negru sub unghie nu e nicio noutate. Că „programare” nu înseamnă doar să scrii cod la calculator, ci o comandă fermă din partea mea și o acceptare a acestor condiții de către el, furnizorul? Poate ar trebui să merg cu DEX-ul după mine, mai știi. Sau, cel mai bine, să aleg un altul, că doar are balta pește. Ba chiar din belșug…

Ceea ce am și făcut. Ba chiar am dat peste cineva care, fără programare, fără figuri de mare firmă și fără multe explicații sau întrebări și-a făcut treaba așa cum trebuie. Și mi-a dat un răspuns din care orice „prestator” ar trebui să înțeleagă ceva: „Orice client pierdut de alții poate fi unul câștigat de mine.”

A, și pentru că toate au și un nume… Firma care a pierdut e Auto-Ovarom. Dacă ești din Timișoara, sigur ai auzit de ei.

Iar firma care a câștigat e o companie mică, o afacere de familie cu sediul pe Calea Buziașului. Cu bon fiscal și/sau factură (de parcă asta ar fi excepția, nu normalitatea). Cu respect pentru client. Și, cu mult, foarte mult bun-simț! Tof Family Vulcanizare/Service – n-are site, dar nici nu cred e cazul. Și da, îi fac reclamă pro bono! Mai mult ca sigur, nici măcar nu o să afle, nu cred că ajunge pe site-ul meu.