Atenţie!  Acest articol poate fi catalogat ca fiind scris de un hater. Sau de un frustrat. Ambele etichetări mă lasă rece. Ba chiar mai mult, mă bucură. Pentru că mă pun alături de câţiva oameni care au prostul obicei să scrie chiar bine. Deși… poate eu nu mă pricep la scris și n-am ce căuta lângă ei. Habar n-am. Şi ca să fiu complet sincer, mie îmi place cum/ce scriu. O fi vreo formă de narcisism, naiba ştie…

Încă de marți am vrut să scriu rândurile astea. Acum văd că Furt de Curent mi-a luat-o înainte și a scris ceva similar, dar sunt convins că nu mă va acuza vreodată de plagiat sau că m-am inspirat de la el. E îndeajuns de inteligent să realizeze că nu-i nici vorbă de așa ceva și că dotro ne oferă atâtea exemple, încât nu trebuie să ne inspirăm unii de la alții… Trigger-ul (în cazul meu) a fost completa neînțelegere a virulenței cu care prea mulți atacă opțiunile personale ale altora. Dar la care s-au adăugat prea multe. Și multe altele din trecut și-au făcut drum prin memorie.

Am descoperit internetul cu mult timp în urmă. Probabil că unii dintre cititori (sper că am așa ceva) învățau pe atunci să meargă. Au crescut cu internetul in casă. Și alții încă mai cresc… Și învață din online mai mult decât învață din școală. Și asta e o certitudine, nu o metaforă. Blogosfera am descoperit-o mai târziu. La început am crezut că-s simple site-uri… apoi am început să înțeleg cât de cât mecanismul. Poate că nici acum nu îl înțeleg complet, deși sunt o parte din el. Insignifiantă, dar sunt!

De la noi, primul a fost Visurât. La început mi s-a părut amuzant, realist, plin de revoltă. Și mi-a plăcut. Îl citeam aproape zilnic. Vorbesc acum despre deceniul trecut. Dar de la el nu mă mai aștept la nimic. Nu vreau nici să-l jignesc, nici să-i dau vreun sfat. Reușesc să-l ignor fără nicio problemă, deși unele articole încă mai ajung la mine, într-un fel sau altul. Apoi a fost Arhiblog. La Cetin pe blog am publicat primul text și nu mi-e rușine să o recunosc. Și, dincolo de orice lingușeală (din ce va urma vă veți convinge că nu ăsta-i scopul), încă îi sunt dator într-un fel sau altul pentru aceasta șansă. Și, o parte din acest text, prin sinceritatea cu care încerc să-i transmit ce cred, e felul meu de a-i mulțumi. Arhi, greșești. Greșești prea mult și prea des. Greșești prin atitudine, prin stil, prin cuvintele alese să transmită ce simți și crezi. Greșești crezând că inteligența și-a golit sacul în grădina ta, greșești când îi tratezi pe alții așa cum îi tratezi, atunci când nu-ți împărtășesc opiniile. Te lași purtat de niște limbi plecate din capete nu neapărat fără creier, dar din capete care văd asta ca singura cale prin care pot să iasă în față. Te-am citit de multe ori cu plăcere, dar, îmi pare rău să o spun, în prezent nu se mai întâmplă…

Și cei doi bloggeri de mai sus nu sunt singuri. Dar, din perspectiva mea, sunt reprezentativi pentru ceea ce a devenit blogosfera românească. Un loc plin de invective, de înjurături, de spume și mușcături. Un loc care e inundat de mizerie, de mahalagism, de misoginism, de rasism și xenofobie, de prost-gust, de vulgaritate dusă la extrem. Am ajuns să prefer stilul tern al Piticului (no offense, Cristian!), stângaci și uneori la limita umorului involuntar. Dar fără gunoaie! Un loc în care pișcotăreala, în comparație cu restul gunoiului eliberat în blogosferă, e un mic copil răsfățat.

Un loc în care eforturile unor oameni care încearcă să schimbe ceva în bine sunt tratate cu dispreț și cu ură. Paradoxal, cei care sunt considerați hateri sunt, de fapt, cei care primesc mai multă ură decât dau ei în schimb. Sunt oameni ale căror cuvinte sunt răstălmacite și, în final, mânjite cu excremente pentru simplul motiv că dau viață altor opinii. Sunt excese și din partea lor… Și nu pot să fiu de acord nici cu ele. Eu nu întorc nici celălalt obraz, dar nici nu scuip ca să contracarez un alt scuipat.

Văd pe Twitter răspunsuri pe care încerc să-mi imaginez cum le suportă tastatura… ce să mai zic de restul oamenilor din online. Nu sunt un pudibond și nici ipocrit nu sunt. Dar într-un an și jumătate de când sunt prezent acolo, nu cred că cineva a citit vreun cuvânt vulgar scris de mine. Sunt adeptul ironiei, uneori al auto-ironiei, sunt adeptul dialogului, al cuvintelor alese să coloreze viața cu alte culori decât maro. Sunt adept al discuțiilor aprinse, al contradicțiilor. Dar din care să rămânem și cu altceva decât oripilare. Încă mai există speranță, încă mai există oameni pe care îmi pare rău că nu îi cunosc decât electronic (cu foarte mici excepții), dar chiar și așa, mă bucur din tot sufletul că am ajuns să îi cunosc. Sunt oameni despre care stau uneori și mă întreb ce îi împiedică să treacă la print… Și când spun print mă gândesc la cărți. Sunt oameni ca Mircea, Mihai, Camil, Amza, Tița… Sau alții care preferă să rămână anonimi. Sunt oameni care transmit ceva prin blogul lor, lucruri inedite, utile, inteligente, practice: Cristi, Alin, Radu. Sunt oameni plini de umor. Îmi cer scuze pentru listele prea scurte.

N-am dat niciun link (excepție face sursa foto) în acest articol, pentru că nu promovarea o caut prin tot ce am scris. Caut un loc mai bun. Un loc pe care, dacă nu reușim să-l reînviem, vom scrie degeaba. Vom scrie pentru un cerc restrâns sau, mai rău, vom scrie doar pentru noi înșine. Asistăm la can-can-izarea internetului românesc, deși noi ar trebui să luptăm împotriva nimicului ce ne atacă din toate părțile. Nu putem merge mai departe de internet (sau nu toți o putem face), dar măcar aici să încercăm să fim noi așa cum cerem altora să fie…

”Let’s do it, Romania!”… Let’s do it in online, too!