Când am citit articolul Andrei despre visul unor români de a mai ajunge încă o dată în spațiu (chiar și numai prin obiectul ieşit din mâinile lor), doar ce mă întorsesem din Moscova și doar ce văzusem Muzeul Memorial al Cosmonauticii din Moscova. Ziceam, nu cu mult timp în urmă, că nimic nu m-a fascinat atât de mult (încă din copilărie) așa cum m-a fascinat cerul. Am mers cu gândul mai departe decât orice telescop construit vreodată, pentru că niciun telescop nu mi-a oferit imagini din viitor. Am citit toată literatura SF pe care am putut pune mâna, m-am uitat la toate filmele acestui gen, chiar și atunci când nu înțelegeam mare lucru din limba engleză. Îmi pierdeam serile jucându-mă cu lanterna orientată spre infinit, semnalizând după coduri numai de mine știute că noi suntem aici, pe Terra, gata să comunicăm.

Chiar și acum, adult fiind, încă mă mai uit pe cer sperând să descopăr că nu suntem singuri. M-a întristat știrea că Statele Unite renunță la programul spațial (cel al navetelor)  și, la fel de trist, am realizat că nu suntem pregătiți să mergem mai departe.

Așa că o vizită la acest muzeu mi s-a părut ceva firesc.

Uniunea Sovietică, aflată în plină cursă spațială cu Statele Unite, inaugurează muzeul în 1967 pentru a aniversa 10 ani de la primul zbor în spațiu. Din păcate pentru ei, doi ani mai târziu, marele rival reușește performanța de a avea primul om care pune piciorul pe un corp ceresc, altul decât Pământul. Muzeul a mai fost renovat încă o dată și redeschis publicului în 2009. Nu știu cum a fost înainte, dar în prezent rușii au lăsat deoparte orice competiție. Poți să vezi exponate ale ESA, dar și NASA. Și, pentru mine, emoționant a fost să văd că nu l-au uitat nici pe Dumitru Prunariu. Și sper să nu-l uităm nici noi. E un român cu care ar trebui să ne mândrim! Iar steagul României (Socialiste, pe atunci) poate fi văzut pe una dintre rachete.

Muzeul (așezat sub monumentul din imaginea principală, un obelisc din metal ce are în capăt o rachetă) se află într-o zonă destul de bună a Moscovei, chiar la ieşirea din staţia de metrou VDNH. Ajungi la el urmând o alee pe care sunt așezate coliniar, ca pietrele funerare, mici monumente amintind de cele mai importante clipe ale programului spațial sovietic. Înăuntru, sălile sunt aranjate cronologic și, în general, exponatele sunt replici ale sateliților care au orbitat Terra, inclusiv o parte din Stația Spațială Internaționlă (la scara 1:1!). Poți să-ți imaginezi cum trăiesc oamenii acolo, fiecare detaliu e reprodus cu exactitate. Dar sunt și obiecte reale, scoase din uz după ce au revenit la sol. O capsulă de întoarcere pe Pământ îți dă fiori. Mai ales dacă ai și ceva simptome de claustrofobie. E minusculă, dar cu ea s-au întors acasă astronauții… În viață! Eu n-aș putea să stau acolo un minut (nici măcar singur!), dar în ea au încăput și supraviețuit trei oameni. Dacă l-aș fi vizitat în copilărie, nu cred că aș mai fi vrut să ies până la ora închiderii, deşi nu e prea mare.  Sunt și machete ale unor proiecte ce nu au prins niciodată viață sau au fost eșecuri de care, până acum, n-am auzit. Știați de proiectul Buran?

Cu toate ca fiecare model era interesant în felul lui, cel mai mult timp l-am pierdut în faţa fotografiilor făcute din spaţiu!

Rușii acordă încă o mare atenție programului spațial – deh, chestie de mândrie naţională, deși nu mai concurează cu nimeni, iar fondurile sunt  reduse. Încă mai au un program spațial cu multe, multe speranțe. Dar cu și mai multe eșecuri. Păcat!

Eu încă mai visez…

[Show as slideshow]

Trebuie să îmi cer scuze pentru fotografii. Le-am facut cu telefonul. Și oricât de performant ar fi fost, nu a făcut față luminii destul de slabe din interior.

Informația despre istoria acestui muzeu am găsit-o pe site-ul Inforusia.ro