Cu o mișcare aproape necontrolată, căută telefonul pe noptieră, să-i dea un snooze. Îl nimeri din prima și se culcă liniștit la loc. După zece minute, același sunet strident îi străpunse visul. Se întinse din nou după telefon și îl ridică la nivelul capului. Era 7:26. Dar asta știa, pentru că era primul snooze de la ora la care pusese alarma. Altceva i se păru curios: ținea minte că a lăsat telefonul la încărcat peste noapte, așa cum face de obicei. Acum pictograma bateriei era plină doar pe jumătate.

„Oi fi uitat să-l pun la încărcat? Sau am dat cu mâna în cablu?”

Când clickul întrerupătorului nu fu urmat de o luminare bruscă a camerei, îl trecură primele gânduri. Destul de negre, în ton cu întunericul din jur.

„S-a luat curentul!”  Apoi tot el încercă să se liniștească: „De parcă acum ar fi prima dată, s-a mai luat… Mai dorm zece minute, și așa n-am ce face treaz prin casă.”

De ațipit, nu mai putu să ațipească. Mai mult o leneveală amestecată cu teama să nu adoarmă prea adânc. Mai erau douăzeci de minute până la ora opt. Curentul tot nu venise. Să facă un duș era singura opțiune cât de cât viabilă. Își aruncă pe pat tricoul în care dormise și, mai mult bâjbâind, ajunse la duș. Dezamăgirea fu aproape instantanee. Nu numai că nu era apă caldă, nu mai era nici măcăr apă rece. Se bucură la ideea că în rezervorul wc-ului mai era cu siguranță apă. Și în bidonul de cinci litri pe care doar ce-l cumpărase cu o seară în urmă, din care nu băuse mai mult de două pahare. Sări peste cafea. „Lasă, oi bea zeama aia de la birou, ce să fac…”. Luă, pe fugă, o felie de pâine, o acoperi cu unt și azvârli două felii de salam peste. Nu prea mult, că n-avea chef sa se chinuie cu spălatul pe dinți. Știa cum e fără apă, nu-i era ceva complet necunoscut.

„Noroc cu ața dentară și cu apa de gură!”

Dar cu greu reuși să se spele puțin pe față și pe dinți. Se descurcă mai bine cu îmbrăcatul. Doar alegerea ciorapilor îi dadu bătăi de cap. Până la urmă avu noroc și descoperi două șosete identice. Sări popasul din fața oglinzii, n-avea niciun sens să treacă pe acolo, n-ar fi deslușit mai mult de câteva umbre.

Ajuns în fața liftului, apsă din reflex pe unul dintre butoane. Piuitul lung al sistemului care mai ținea aprinse luminile de avarie îl readuse la realitate. Avea să coboare, nu putea fi prea rău. Sunt opt etaje, dar nu trebuie urcate și nici bagaj nu are. Din garajul subteran ieși mai ușor. Cineva avusese ghinionul să fie primul, așa că nu îi căzuse lui sarcina de a da la manivelă, să ridice porțile. De parcă ar fi ținut morțiș să fie și ea în ton cu toate relele de până acum, ziua era una mohorâtă. Ploua mărunt, exact atât cât era necesar (și suficient) ca să-ți facă parbrizul opac, dar era incredibil de cald. Apasător de cald. Evident, nu avusese inspirația să reumple rezervorul cu lichid de spălat, așa că se chinuia să vadă printre dungile lăsate de ștergătoare. Măcar avea aer condiționat.

Ceva era extrem de ciudat. Semafoarele nu mergeau, dar mai grav, nici tramvaie nu erau pe linie. Când ajunse în dreptul primului refugiu pentru călători, fu evident, după câtă lume aștepta în stație, că niciun tramvai nu trecuse pe acolo azi. Deci nu era curent în tot cartierul. Nu-i trecu prin minte să-și pună telefonul la încărcat și nici să-l verifice. Ar fi descoperit ceva și mai ciudat: nu mai avea semnal pe telefon. Nu 3G, nu semnal normal… nimic. Era doar un calculator de buzunar extrem de scump.

Pe măsură ce se depărta de casă spre birou, realiză că întreg orașul era lipsit de curent. Sau măcar zonele prin care trecuse el, deși părea cam greu de crezut că doar pe traseul lui se întâmplase ceva. Mai ales că tăia orașul pe o traiectorie radiantă. Doar atunci când trecu pe lângă Spitalul Universitar văzu luminile aprinse. „Au generatoare, mai mult ca sigur”, își răspunse singur.

Lipsa oricărei semaforizări în trafic paralizase orașul. Două accidente, câte unul pentru fiecare mare intersecție prin care trecuse, câteva tamponări ușoare, nimic ieșit din comun. Ieșit din comun era altceva: zgomotul omniprezent (ca un zumzăit) al orașului lipsea cu desăvârșire.

„Ce naiba se întâmplă? E cam sinistru…”, își vorbi singur Radu. Și apasă pe butonul „Radio” al CD-player-ului de la mașina lui. Nimic. Absolut nimic. Niciun post de radio. Nici local, nici central, nimic. Pe AM nu avu curiozitatea să dea. De fapt, nici nu dăduse vreodată, așa că, mai mult ca sigur, nu știa de banda aia. „Nu-i a bună…” își mai spuse, apoi schimbă înapoi pe CD. Muzica îl ajută să uite de ziua extrem de stranie de până acum.

Bariera parcării din fața biroului era ridicată. Ciudat, în cei opt ani de când lucra aici, nu o văzuse niciodată așa. Scanerul era mort, nu auzi niciun piuit când își apropie cardul. Deși era aproape nouă jumătate, era abia pe sfert plină. Altă dată, la ora asta, puteai să-ți iei adio de la un loc bun. Dar ce zic eu  „loc bun”, ai fi parcat afară, fără doar și poate.

Nici aici nu mergea liftul, dar avea biroul la primul etaj. Ușile normale (cele din dreapta și stânga ușilor rotative), care, de obicei, erau închise, erau acum deschise la perete. Semnele verzi cu înscrisul „EXIT”, iluminate din spate, mai aruncau o rază de lumină pe holurile lipsite de orice fereastră. Ajuns la ușă, reuși cu greu să o deschidă… Avea trei chei, toate identice ca formă. Doar dinții erau diferiți, evident.

Se lăsă în scaun. Statu așa cinci minute, cu ochii pe fereastră. Parcă orașul intrase în stand-by; nicio mișcare. Nu mai venea nicio mașină spre birou. Nici măcar nu mai treceau mașini pe stradă, deși pe aici era, câteodată, un adevărat coșmar…

Abia acum luă telefonul, cu gândul să-și sune unul dintre cei trei colegi cu care împărțea biroul. Mecanic, luă la rând ultimele apeluri și apăsă „Call”. Un sunet strident îi veni în ureche, făcându-l să-și arunce, speriat, telefonul pe birou. Îl ridică și se uită mirat le mesajul de pe ecran „No Service”. Asta nu o mai văzuse. Nici măcar în avion, acolo era tot timpul „Flight Mode”…  încercă să sune la 112, sperând să fie doar o problemă legată de operator. Același sunet acut. Ridică telefonul fix. Nici aici nu avu noroc. Așa că acum era speriat de-a binelea.

„Băi, ce dracu-i cu toată treaba asta?” Și nici măcar nu încercă să se mai liniștească singur. Se ridică și se îndreptă spre geam. Portarul (și paznicul parcării, în același timp) era pe afara. Deschise geamul și îl strigă. Așa află că se luase curentul de pe la trei dimineața. El era rămas din schimbul de noapte, nici măcar nu știa ce se întâmplase cu cel care ar fi trebuit să-l înlocuiască la opt, așa că își continuase munca. Atât cât mai putea rezista…

Ploaia se oprise. Adia un vânticel și mirosea puternic a asfalt ud și a flori de tei. Radu nu ținea minte să mai fi prins combinația asta, deși mai fuseseră și ploi, și tei înfloriți, și veri. Chiar lipsit de aerul condiționat, biroul (destul de strâmt pentru patru persoane, în general) îi păru, brusc, mult mai confortabil. Privirea îi căzu pe florile pe care nu le mai văzuse până acum. Etajera aia, pe care stăteau vreo cinci flori… plante mai exact, parcă le făcea invizibile. Nu știa ce sunt, nici n-avea cum să știe, rar ridica ochii din ecran. Probabil că nici despre parcul de peste stradă nu știa prea multe, pentru că, și pe el, de-abia acum îl observă.

Aruncă într-un sertar telefonul, portofelul și cheile de la mașină…Ieși din birou fără să-l închidă. Doar în cămașă, nu înainte să treacă prin bucătărie și să ia din frigider punga de cireșe pe care o primise de la o prietenă. Trecu aproape în fugă strada, intră în parc pe una dintre porțile făcute în gardul viu și alergă spre o bancă aflată lăngă un mic lac pe care trei rațe se plimbau fără nicio grijă, scufundându-și din când în când capul și culegând ceva din apă. Renunță să se mai așeze pe bancă, se întinse pe iarba incă udă. Picături de apă se prelingeau de pe florile și frunzele teilor și-l loveau ba peste frunte, ba peste nas… Câteva îi ajunseră în gură, amestecându-și gustul cu cel al cireșelor pe care Radu le strivea în gură și le înghițea cu o viteză incredibilă.

Își reaminti cum le mânca în copilărie, cu tot cu sâmburi, de prea multă poftă, și începu să arunce doar codițele.