Era frig afară, știu că nu mă mai dezlipeam de soba aia de teracotă încălzită cu gaz metan. Dacă era iarnă, nu mai știu. Tot ce se poate. Toamnă târziu sau iarnă. Dar frig. Sigur. Și pe undeva prin 1982. Făceam a doua oară grupa mare la grădinița de pe 11 Iunie, că ai mei au decis că-s prea firav să încep școala la puțin după ce împlinisem șase ani. Un fel de clasă zero/vacanță. Nu eram mulți ajunși în clasă, că era prea devreme. Dar el era acolo, se juca cu niște mașinuțe de fier. Mașinuțele de fier pe vremea aia erau un fel de Tesla de azi, ceva aproape de imposibil de văzut/găsit…

“Vrei să te joci și tu cu mine?” Nu știu dacă a apucat să termine întrebarea, dar știu sigur că nu mi-a mai trebuit soba aia fierbinte.

Și ne-am jucat! Toată grădinița. Aproape neîncetat. Aproape nedespărțiți. Joacă și nu prea. Nu am cum să uit cum i-am spart nasul (sau chiar rupt), când de jucam “Călăreții” și eram la el în cârcă, de am căzut amândoi, dar el sub mine, dar fără să mai apuce să pună mâinile. Sau cum îl fugăream pe Florin Cuprins (numele de familie sigur ăla e!), că avea o geacă de piele neagră și credeam că-i “sectant” – deh, miturile vremurilor. Sau cum a dat cu o petardă artizanală – din permanganat de potasiu, miniu de plumb și două pietre pentru scânteie, totul învelit în bandă portocalie de leucoplast. Semnul exploziei a rămas pe zid până au renovat ăia clădirea.

Apoi la Generală 6, unde era să rămân pe afară, că au uitat să mă pună pe listă la clasa la care îmi doream. Și am ajuns să stăm trei în bancă în prima zi, că nu voiam niciun alt loc din clasă. Opt ani de joacă. Opt ani plini, că noi nu mergeam aproape niciodată la bunici în vacanță, stăteam acasă. Așa că era fie ștrand, fie joacă acasă la unul din noi. Mai mult la el, că avea niște jucării cum văzusem doar la TV. Pe sârbi. La el am văzut prima dată LEGO, trenuleț electric pe șine metalice, soldăței de cupru din Kinder Surprise. De mașinuțe de fier v-am zis deja…

Ah, și schia fantastic. Cred că a și luat ceva diplomă (a fost pe unul din primele trei locuri pe țară) la Vatra Dornei, la Cupa Națională de schi alpin când eram prin clasa a VI-a.  Dar îl văzusem cât de bine schia până și pe Dealul Târgului, când prindeam o zăpadă mai de Doamne-ajută. Ca să nu zic ce făcea pe pârtiile de la Straja!

Și desena la fel de fantastic! Puțin făceau din creion ce reușa el să schițeze.

Star Wars, Spiderman, Rahan, restul desenelor animate de pe sârbi, practica agricolă de la început de an școlar, baschet, biciclete… Pierdut vremea cu orele, după școală, printre blocurile de lângă Generală 6, cu zilele, chiar, în vacanțe. Uitam să mai ajung pe acasă. mă dădeau ai mei dispărut (uneori aproape la propriu, că o trimiteau pe soră-mea să mă caute). Și rar, foarte rar nu eram amândoi băgați în toate acestea.

Apoi am mai crescut, a venit vântul schimbării, Europa de Est scăpa de sub Cortina de Fier. Ungurii scoteau sârma ghimpată care-i separa de austrieci, Honecker pierdea DDR-ul, praghezii aduceau primăvara, Jivkov intra în lift Secretar General al PCB și ieșea simplu cetățean. Iar noi discutam toate acestea la patul profesorului nostru de Istorie, Lupulescu, probabil – nu, sigur!- cel mai bun dascăl al meu, împreună cu celălalt Lupulescu, Pichi, profesorul de Română și dirigintele nostru, cel mai non-conformist profesor întâlnit vreodată. Și asta în noiembrie 1989.

“Nu prinde Crăciunul nici ăsta de la noi.” așa ziceau cei doi Lupulești. Acolo, în spital, cu voce tare. Nu l-a prins. Pentru el a fost chiar cel mai nasol…

Nu mai știu când vorbeam de fugit în Iugoslavia, să cerem azil politic la consulatul Australiei din Belgrad, dar cred că tot pe atunci…

Revoluția, cea până în 22 Decembrie la prânz, împreună tot împreună ne-a prins. El avea bunicii la Timișoara, eu treceam pe la el când mă întorceam de la tabăra aia imposibilă de matematică de la Generală 3. Povesteam ce-ascultaserăm cu o noapte înainte la Radio Europa Libera. Și speram. Cred că pe 21 eram chiar în fața Consiliului Județean (sau cum se numea pe atunci), uitându-ne dacă nu ies oamenii în stradă…

Și n-am sperat degeaba! Am respirat liberi, chiar am simțit asta! 

Au venit primele chefuri, aruncam mizeriile acelea de uniforme și îmbrăcam primele haine mai colorate (inclusiv șireturile), rupeam blugii în genunchi, descopeream rock-ul… Afișam primele excentricități, încercam să ne lăsăm părul lung. Descopeream chiulul de la ore, încercam primele flirturi cu fetele, așa stângace cum ne puteau ieși nouă atunci.

Tot cu el a venit și prima bere la cutie cumpărată din banii noștri de buzunar (Tuborg, parcă) de la magazinul ăla de vindea și pantofi DeFonseca sau Gregorio Rizzo, de lângă Coloană și băută chiar acolo. Primele țigări fumate tot împreună, la banchetul dintr-a opta de la Sohodol, pe terasa căsuțelor de lemn de acolo… Fumate e mult spus, că doar pufăiam. Ne prosteam și noi.

Apoi liceul. Cu non-conformismul dus la apogeu. Mi-aduc aminte când a venit odată pe la mine cu umbrela învelită în geacă, deși ploua, ca să nu se ude. Umbrela. El fiind leoarcă! Cu nopți piedute în parc, la înregistrări, cu mulți decibeli în boxe, cu bere, cu votcă, cu mahmureli de a doua zi, cu Cristi Goangă, cu Vali Bombă, cu Macara, cu Vintilescu, cu Vasiloiu, cu Sorin, cu Gabi Geamănu (acum la TVR parcă, împlinindu-și astfel visul de a fi jurnalist), prin oraș și pe la chefurile din liceu cu Sandu, cu Andi, cu Adi, cu Selin, cu toată rockerimea din Tudor… Cu Temereancă și Ghinoiu (directorii liceului) alergându-ne pe holuri și trimițându-ne la tuns. Cu țigări la bucată fumate la Călin în bar sau direct pe băncile de pe terenul de sport. Cu bocanci în picioare la plus treizeci de grade afară, cu geci de blugi scrise cu pixul… Cu o chitară electrică, nici nu mai știu a cui era, plimbată de la unul la altul, când ne bătea gândul să ne facem o trupă rock. Patru ani, ca patru zile.

Apoi ne-am văzut din ce în ce mai rar. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc din timpul facultății e un drum cu trenul de acasă la Timișoara. Își luase ultimul No Doubt, pe casetă. Știu că m-a lăsat să ascult tot drumul, on and on. Am tot povestit de una, alta… Și atât. Ne-am pierdut unul de altul. Poate ne-am mai întâlnit accidental prin Târgu Jiu, prin Timișoara. Dar nu-mi mai amintesc. L-am căutat anul trecut pe internet, dar am găsit doar un site de fotografii alb&negru unde postase câte ceva. Mi-am amintit cum, prin 1990 încercasem să participăm la un concurs din Franța, tema era ”Strada”. Atunci ne-am urcat pe blocuri, în Castelul de Apă (pe atunci era un loc jalnic!), am umblat o zi întreagă prin tot orașul să surprindem ineditul. Iar filmul, că am fotografiat pe film, a ramas nedevelopat printr-un sertar la mine acasă… Cred că la sfârșitul acelei zile am băut și berea aia de mai sus.

Sunt ani mulți peste noi. Prea mulți. Dar pentru el prea puțini. Nici măcar patruzeci și doi. Și cu toate astea, luni seară s-au terminat…

Și acum e frig afară. Nu mai am sobă pe gaze, dar am amintiri. Și-mi țin ele de cald.

Drum bun, Mihai! Îți mulțumesc pentru tot!