Profit & Loss
Ascultam la RFI un fel de „revista presei”. Nimic de comentat despre Radio France International, au contraire, cred că e cel mai bun post de radio pe care-l prind aici – evident, din FM. Nu mai știu ce ziar era lecturat, e și nu prea e important. Dar să închid paranteza. So… Discuția era despre profitul realizat de companiile românești versus companiile cu capital străin. Și concluzia era că primul surclasa pe cel de-al doilea. Doar că referirea era făcută doar la valoarea absolută. Un număr. Atât. Și aici intervin nuanțele.
1) Domeniul de activitate. E evident că o companie din servicii, indiferent de originea deținătorului, va avea un profit mai mare decât un producător industrial. Valori relative, dar însumând, se adună. Câte companii de servicii cu capital străin (fără telecom/software/call&competence center) știți în România? Știți cum merg treburile în turism? Hoteluri ocupate pe sfert, dar care apar în acte 100% pline. Da, 16% e un procent bun de pierdere la spălarea banilor.
2) Investițiile. Orice companie care are o viziune pe termen lung lasă deoparte profitul obținut de azi pe mâine în favoarea unor investiții care să-i optimizeze (profitul maxim nu e un scop în sine, agentul economic ar trebui să se orienteze către profitul optim, spune manualul de Economie Politică, chiar și ăla din liceu, nu trebuie să ajungi la ASE să citești asta) profitul în condițiile în care activitatea sa are un trend de creștere. Aveți idee cât costă o linie tehnologică – high tech, nu la mâna a doua adusă din știu eu ce fabrică închisă din considerente de rentabilitate – nouă și performantă? Banii de investiții nu cad din cer, vin din posibilul profit al companiilor. Decizia de a reinvesti e una importantă, ba chiar critică. Și asta în condițiile în care statul român nu ajută în acest moment companiile care aleg să reinvestească. Multe astfel de companii ajung să aibă o declarație de P&L care ar putea părea defavorabilă. Da, azi e defavorabilă, pe termen lung, nu. În paralel, gândiți-vă că cele mai multe firme românești sunt în domeniul construcțiilor (civile, aș îndrăzni să afirm), deci banii pentru vin direct de la cumpărător, sub formă de avans plătit pentru orice locuință nouă. Deci investițiile lor din fonduri propri tind către zero.
3) O marjă a profitului de sub 10% e normală pentru orice companie multinațională. De fapt, 10% e foarte mult. Întrebați un român ce crede despre acest prag. „Păi ce, băi, cum adică, eu muncesc atât să am 10% profit? Ce, sunt prost?”
4) Afaceri cu statul român. Ăsta-i punctul cel mai sensibil. Știm cazuri în care o pernă vândută către CFR (statul român pe atunci… poate și acum) avea un preț de MacBook Pro. Firma vânzătoare avea, cu siguranță, o marjă de profit fabuloasă la articolul ăla. Nu-i exclus să existe situații similare și cu companiile străine, dar la un alt nivel.
5) Nivelul salariilor din companiile straine comparat cu cel din companiile românești. Aici nu mai trebuie să adaug nimic. Doar că salariile influențează direct costul de producție. Și, implicit, profitul.
6) Comparația arieratelor, indiferent dacă sunt relative la statul român, la alte companii sau la terțe persoane. Termenul de plată în cazul companiilor multinaționale nu e o joacă. Nu doar din respect pentru parteneri, ci și pentru că așa se poate face o previzionare mult mai bună a fluxului monetar.
Cam atât îmi trece prin cap acum. Nu trag concluzii, voiam doar să subliniez că, în unele cazuri, nu ajunge să compari două sume. Și, mai rău, dacă o faci doar ca să scoți în evidență ceva parțial adevărat, suspiciunea mea e că vrei să manipulezi. Mai ales în contextul discuțiilor interminabile despre rolul multinaționalelor în protestele ultimelor săptămâni. Ah, și încă ceva.
Ați auzit pe cineva lăudându-se: „Cât de tare mă bucur, am reușit să trec cu bine un interviu la o companie românească!”?