Am intalnit intr-o capitala europeana, la o distanta destul de mare fata de Romania, doua exemple despre cum reusim sa ne reprezentam tara atunci cand suntem in diaspora.
In primul exemplu, doi romani incercau sa afle codul de la WC-ul unui restaurant McDonalds. Probabil l-au aflat, si-au rezolvat problema si apoi au iesit la cersit in local. Poate ca cei de acolo nu si-au dat seama de provenienta, ma indoiesc ca ne pot recunoaste dupa limba, dar eu i-am auzit. Probabil ca au pregatit un text in engleza despre cat de greu le e si cat de persecutati sunt in tara natala. Cand au venit cu mana intinsa, le-am raspuns cu un “Nu” romanesc. Da, i-am persecutat si eu! Au plecat imediat.
In cel de-al doilea exemplu, am descoperit antiteza. Dimineata, la micul dejun, am fost surprins sa aud pe cineva din staff-ul hotelului raspunzandu-mi in limba romana la un “Thank you!”. Si mai ales sa vad ca s-a bucurat auzindu-ma vorbindu-i in limba materna. Statea de doi ani acolo, era bucatar (chief) la un restaurant din centru iar acesta era cel de-al doilea job, de dimineata. Adica muncea din greu. Dar muncea! Cinstit, legal!
E trist ca un localnic, atunci cand isi va face o prima imagine despre tara noastra, o va folosi pe cea a cersetorului de pe strada care te manipuleaza cu santajul emotional si a carui istorie falsa esti obligat sa o asculti si nu cea a bucatarului anonim care te delecteaza cu specialitatile  sale. Asta ca sa raman in limitele exemplelor mele…

Si imi dau seama ca, pentru a anula imaginea proasta si gustul amar lasate de orice cersetor, hot, proxenet sau orice alt infractor roman, avem nevoie de zece romani care sa isi ia cate doua slujbe si sa exceleze in ceea ce fac pentru a demonstra ca, de fapt, noi suntem cu totul altfel. Noi, cei mai multi dintre romani… Noi, cei care definim, de fapt, aceasta natie.