Avem o „tradiție” cu care nu ar trebui să ne mândrim: ne iubim animalele doar cu numele. Altfel, nu-mi pot explica imaginile în care văd oameni chinuind animale. Și nu vorbesc (doar) de câinii vagabonzi de prin orașe. Sau de pisicile abandonate, ținte și ele ale unor… nu știu cum să le spun… indivizi cu grave probleme comportamentale și psihice.

Am ajuns în vârful lanțului trofic, odată cu evoluția. Suntem acolo unde, cu mâinile goale sau cu alte instrumente ajutătoare, putem răni și ucide orice animal. Uneori fără discernământ. Prea des, de fapt, nu doar uneori.

Și asta e doar o față a violenței.

Am văzut imagini de o cruzime inimaginabilă. Imagini în care animale domestice sunt bătute până la sânge. La propriu. Am văzut animale murind de foame, părăsite de stăpânii lor, după ce nu au mai fost în stare să mai tragă la jug așa cum se așteptau brutele care le dețineau. Animale înfometate cărora li se aruncau coji de pâine ca hrană, în cel mai bun caz. Am văzut animale crescute doar pentru lupte, ucise atunci când pierdeau sau erau prea rănite ca să mai lupte vreodată.

Am văzut metode de divertisment de-a dreptul diabolice, cu pui de pisici aruncate de pe blocuri, testând astfel proverbe. Am văzut câini pe post de „crash test dummies”. Sau care primesc cărămizi în cap doar ca să aibă niște gunoaie trafic pe Youtube. Nu dau linkuri la așa ceva. Le-am văzut la știri, le-aș găsi cu ușurință pe internet, dar nu vreau să fac asta.

Sunt oameni care răpesc din habitatul lor animale sălbatice și le chinuie pe plajă, să facă tot poporul poze cu ele. Ținute în cuști de interlopi-vedete, chinuite prin circuri, dresate pentru „entertainment”, pentru show-biz. Vânate fără milă prin „rezervații”, pentru networking. Decapitate, cu colții smuși, rechini cu aripioarele tăiate și lăsați să moară în ocean, delfini morți în plasele pescarilor, lacuri otrăvite cu deșeuri sau cu ape reziduale deversate de mai știu eu ce combinate chimice. Animale dresate să pună mine pe vasele de război inamice și care mor odată cu ținta. Animale jupuite de vii, animale cărora li se extrage creierul în timp ce sunt încă în viață, doar pentru a hrăni vanitatea și gusturile culinare elevate ale unor consumatori.

Distrugem areale care nu se vor mai reface vreodată. Le tăiem pădurile, le secăm apele, le poluăm aerul, solul… Am ajuns să facem lucruri inimaginabile celor cu care împărțim planeta. Pe uscat, în apă, în aer. Dar ne uitam pe Animal Planet și suntem plini de compasiune. În fața micului ecran. În acest ritm, doar acolo o să le mai vedem, în viitorul nu chiar atât de îndepărtat.

Dar câinii din orașe nu sunt animale sălbatice. Nu sunt lupi coborâți din munți în căutare de hrană. Lupii, probabil, sunt mai rari decât echipajele de la ecarisaj din București. Nu sunt nici șacalii despre care văzusem ceva știri acum un an, cum că ar fi venit din Serbia. Nu, nu sunt șacali pe stradă, sunt câini. Câini din curțile oamenilor. Câini lăsați liberi pe stradă, să se descurce.

Eutanasia (termen ales în mod eronat Euthanasia from Greek: εὐθανασία; “good death”: εὖ, eu; “well” or “good” – θάνατος, thanatos; “death”) refers to the practice of intentionally ending a life in order to relieve pain and suffering.) câinilor din București e o soluție care ar putea avea o șansă pe un orizont de timp scurt. Câte sate sunt în jurul capitalei? Multe. Câți locuitori ai acestor sate au comportamentul descris mai sus? Prea mulți. Anul trecut, am văzut din tren periferia de vest a Bucureștiului. Câinii ăia sunt, și ei, ai nimănui. Și nu cred că vor fi pe „death row”. Cât timp credeți că va trece până când aceste animale se vor perpetua în așa mod încât să amenințe din nou orașul? Nu mult, cu siguranță.

Responsabilitatea uciderii în masă a acestor animale (dacă se va întâmpla) aparține celor care, fără nicio remușcare, le alungă din curte sau le înfometează până fug singure de acasă, în căutare de hrană. Responsabilitatea și costurile.Vreau să văd primul om închis pentru așa ceva. Vreau să plătească, pentru că el e adevăratul vinovat pentru toate atacurile care au loc acum în orașe. Și atunci o să cred că, într-adevăr, cuiva îi pasă. Nu de animale, de oameni.

Altfel, e doar demagogie ieftină. Și, cel mult, o cârpeală.

Într-o lume normală, nimic din cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat. Poate sunt prea idealist. Nu poate, sigur. Dar mă simt bine cu mine însumi, așa cum sunt. Și încerc să nu fac nimic cu mintea încețoșată de ură. Și sper să nu o facă nici alții.