<— Partea a treia

Nu am vorbit prea mult despre oameni.

Asta și pentru că, în afara serviciului, am interacționat foarte puțin cu localnicii. Cei cu care lucrez, well… Despre ei nu vreau să vorbesc aici, e o relație pe care trebuie să o am și pe mai departe. Chiar dacă nu vor ajunge aici, pe blogul meu, vreodată. Ei rămân în afara acestor pagini, cu bune și cu rele.

Hai să-i luăm pe rând…

Vameșii. De ei cred că am mai vorbit. Poate știu o limbă străină, dar nu vor să o și practice. Așa ca ai nevoie de un pic imaginație ca să-ți dai seama ce te întreabă. De ei treci repede. Sau nu, dacă prinzi încă vreo două avioane care vin din afara spațiului Federației Ruse, aterizate la aceeași oră. Se scanează pașaportul (dacă ajungi pe Domodedevo) sau completezi manual, cu pixul, formularul de acces în țară. Formular de care trebuie să ai grijă ca de ochii din cap, că altfel ai probleme la ieșire. Dacă ați văzut „Argo”, știți despre ce vorbesc.

Cu ei, la fel ca și cu orice altă autoritate, nu ai motive să glumești. Dar asta e o regulă generală.

Taximetriștii. Ca și la noi, taximetriștii sunt posesorii tuturor răspunsurilor din lumea asta. De la nanotehnologie, la terraformare, trecând prin genetică, cuantică, geopolitică… You name it! Asta în cazul în care am avut un numitor comun: limba. Cum cunoștințele mele de limbă rusă mă fac (cel mult) un bun ascultător, cazurile în care am comunicat cu șoferii de taxiuri au fost cam puține, dar edificatoare. Cu unul dintre ei am vorbit în română. O română aproximativă, fiind un moldovean de peste Prut mutat în Moscova de vreo douăzeci de ani. Omul era chiar bucuros să audă limba, nu mă mai lăsa să cobor din mașină. Al doilea vorbea o engleză impecabilă. Și după primele cinci minute de conversație am fost chiar uimit că un om căruia îi merge mintea atât de bine e doar un simplu șofer de taxi. Au urmat, din păcate încă vreo zece în care mi-am dat seama că, oricât de umblat ar fi fost și oricât de deschis la minte, propaganda mass-mediei controlate de guvern face ravagii în mintea rușilor. În spatele Uniunii Europene stau Statele Unite, singurul ocupant al unei axe a răului, ar trebui să ne apropiem de Rusia, că ne vrea doar binele, sancțiunile sunt inutile, de câștigat au doar rușii. Mda… A, și Rusia rămâne cea mai mare putere europeană. Dar să nu generalizez, am avut și momente plăcute, mai ales pe drumul de la Moscova la Kaluga, vreo 200 kilometri. Fără să schimbăm prea multe cuvinte, au încercat să-mi ofere un confort interior care să compenseze starea proastă a drumurilor. Schimbând canalele radio sau folderele cu fișiere MP3 până mă arătam mulțumit sau chiar punându-mi filme. Dublate în rusă.

Personalul hotelier sau cel al restaurantelor. O surpriză plăcută. Deși nu stăpânesc prea bine limbile străine, fac tot posibilul să nu pleci nemulțumit de la ei. Dacă în Moscova nu prea am întâlnit oameni la recepție (deși am surprins pe cineva traducând cu Google Translate) cu care să nu mă înțeleg, în provincie mai sunt și excepții. Dar, fără nicio legătură cu locul în care se află, sunt incredibil de amabili. Am schimbat o cameră cu alta doar pentru că nu era semnalul WiFi îndeajuns de puternic… Ba chiar m-au lăsat să testez semnalul în câteva camere, până să aleg una. La restaurant e mai complicat, mai ales când nici meniul nu e în vreo limbă cunoscută. Dar m-am acomodat, acum sunt în stare să comand direct în limba rusă. În schimb, în 95% din cazuri, mâncarea comandată a fost atât de bună încât uitai de testul de inteligență pe care trebuia să-l treci până să ajungi la ea. De la peștele crud cu vodkă și ceapă de la aperitiv și până la desert… Bucătăria e foarte bună, fie că e rusească sau internațională. Până și pe avion, pe Aeroflot, mâncarea a fost mai bună decât cea de pe Lufthansa!

Personalul magazinelor. Acolo n-am prea ajuns, că nu am mers la shopping în Rusia (deși acum ar fi o ocazie bună, având în vedere că paritatea rublă – euro s-a dus naiba, în defavoarea valutei rusești și totul a devenit mai ieftin dacă schimbi euro acolo). Dar pot să spun că și „mamașele” din magazinele mici, alimentare, erau tare amabile, deși nici gând să putem purta o conversație. Și de fiecare dată mă-ntrebau de unde vin. Ca paranteză, țigările sunt singurele produse din magazine mai ieftine ca la noi, chiar și dincolo de cădera rublei. Iar vodka nu mai poți s-o cumperi după ora zece seara. Dar merită s-o iei de acolo, chiar dacă e mai scumpă, măcar pentru faptul că e făcută în Rusia. Și o vodkă rusească, de la mama ei, nu se compară cu nicio altă vodkă din DutyFree sau din magazinele de specialitate. Și fac eu diferența, care nu-s vreun băutor de tării. Sau poate chiar de aia.

În muzee. E destul de interesant, aproape fiecare sală are o doamnă care se apropie de pensie, de obicei așezată pe un scaun, într-un colț. Nu, nu-i ghid (poți să închiriezi ghid electronic). Doar stă acolo. Probabil o măsură de protecție socială, la fel ca paznicii pe care poți să-i vezi peste tot, în orice magazin, hotel sau spațiu public. Îmi povestea cineva că, imediat după căderea URSS și colapsul Armatei Roșii, zeci de mii de angajați militari s-au văzut fără serviciu. Și singura slujbă pe care se pliau era aceea de paznici. Așa că, pe la mijloc de nouăzeci, când și infracționalitatea atinsese cote incredibil de ridicate, aproape fiecare clădire (inclusiv blocurile de locuințe) aveau la intrare două uși de metal și, între ele, un paznic. Dar să mă întorc la muzee. Unele sunt (din punctul meu de vedere și interes) extraordinare. Nu ai nevoie de ghid, chiar dacă nu găsești peste tot vreo indicație într-o limbă pe care s-o înțelegi ușor. Și doamnele de aici te întreabă (în rusă, evident) de unde ești. Probabil că ieșim în evidență (ca și aspect), nu că rușii nu ar fi prezenți în muzee. Au contraire, sunt pline muzeele. De familii cu copii, de tineri (adolescenți), dar și de oameni în vârstă. E un pic mai încâlcit să prevezi de la casă ce bilete îți trebuie (sunt săli cu intrare separată în cadrul aceluiași muzeu, și dacă nu ai citit asta la casă, pe o foaie A4, nu prea ai cum să fi cumpărat bilet pentru ele). Dar doamnele care rup bilete sunt ca niște bunicuțe… Se uită la tine, la biletul tău, își dau seama că nu înțelegi ce îți spun ele și te lasă și fără bilet.

Cu poliția (slavă Domnului) n-am avut contacte. Dar am avut cu ceva servicii de securitate ale demnitarilor. Eram în apropierea Kremlinului și era congresul partidului lui Putin și, prin nu știu ce întâmplare, m-am trezit în interiorul zonei pentru care asigurau protecția. Și acum vorbesc de oameni cu arme serioase în mâini, nu cu sparyuri paralizante sau tonfe. Din ăia cu galena băgată în ureche, venind dintr-un fir abia vizibil, cu ochelari de soare prin care nu ai nicio șansă să le vezi ochii. Oameni care primesc ordine de la niște civili îmbrăcați în costume negre, cam ca în „Men in Black”. Mult mai înspăimântători decât vameșii sau polițiști care patrulează pe stradă. Probabil cei mai mulți mă ignoraseră, se vedea că eram turist, nici măcar DSLR n-aveam la gât, ci doar un aparat foto mai mic. Doar că unuia i s-a părut că am ajuns prea departe și a strigat la mine… N-am reușit să scot nimic inteligibil, probabil că s-a prins și ăla că-s pierdut printre ei și m-a lăsat în pace, după ce mi-a arătat pe unde să ies. Mi-a ajuns.

Pe stradă sau în metrou, dacă nu-i auzi vorbind, nu cred că te prinzi că-s ruși. Stau la semafor, nu trec pe roșu (nu știu dacă de frica amenzilor, de frica șoferilor care conduc nebunește sau, pur și simplu, pentru că sunt mai educați decât pietonii de pe la noi. Mizerie pe jos nu i-am văzut să facă, nu beau pe stradă, doar fumează. Stau pe partea dreaptă a scărilor rulante mai des decât mașinile pe banda întâi. Cedează întotdeauna locul în metrou (și auzi asta în difuzoare la fiecare plecare din stație, cui să cedezi locul), nu se pun în fața ușilor ca să încurce fluxul de călători. Și citesc. Citesc foarte mult. Fie de pe reader-e, fie direct de pe hârtie. Sau dorm. La cât e de mare Moscova, mai tragi un pui bun de somn de acasă la serviciu sau când te întorci. Când schimbă liniile sau intră/ies din metrou, nu îi vezi pe „contra-sens” (au sensurile de mers bine delimitate). Doar eu mai ajungeam pe acolo.

Culmea, rușii devin indisciplinați doar când ies din Rusia! O fi ceva scris în trecut, în aproape un secol de comunism, în ADN-ul lor, ceva care le spune că, odată ieșiți afară, sunt cu adevărat liberi?