Anii optzeci, undeva spre a doua jumătate a decadei.

România avea parte de cea mai neagră perioadă a ei pe timp de pace. Chiar dacă eram un copil pe atunci şi aveam impresia ca nu îmi lipsea nimic (adică lipseau atât de multe, doar că nu prea aveam cum să îmi dau eu seama, asta o realizez abia acum când văd ce poţi să îţi cumperi şi de la cel mai mic magazin de la scara blocului…),  nu aveam nicio îndoială nici pe atunci că lucrurile nu sunt pe calea cea bună. Oricât de copil de copil aş fi fost, mă întrebam cum e posibil ca să vezi doar în “Neckermann” unele chestii. Sau să le vezi şi să nu poţi să le comanzi…

Dar cel mai tare mă intriga faptul că alţii (sârbii, în cazul ăsta) puteau călători, iar noi nu. Cum Drobeta Turnu Severin era doar la o aruncătura de baţ (de către o mână mai fermă… că-s vreo sută şi ceva de kilometri), ajungeam destul de des pe acolo. Şi era un loc – Piaţa Sârbilor îi ziceam eu – echivalentul Paradisului pentru acele timpuri. De ce? Pentru că acolo era Occidentul! Găseam orice: abdţibilduri Pannini, ciocolata, guma, blugi, citrice, banane. Lucruri interzise prin magazinele “Alimentara” şi prin restul magazinelor de pe la noi. Sau măcar absente. Dar ei veneau din altă lume. Iugoslavia acelor timpuri era un “The Promise Land”… Mi se părea că au de toate. Şi chiar aveau.

Treizeci de ani după aceea, mall-ul din Timişoara e plin de sârbi în fiecare weekend. Habar n-am de ce. Am fost la Belgrad şi am văzut că au şi ei de toate. Sunt mai ieftine la noi? Poate.  E Belgradul mai departe pentru mulţi dintre ei? Sigur. Dar am început să mă bucur din nou de fiecare dată când aud vorbindu-se sârbeşte pe lângă mine. Pentru că aşa am crescut. Bucurându-mă de fiecare dată când îi auzeam. Pentru că atunci, în trecut, mă făceau să sper. Să visez la normalitate. Să mă simt liber.

Acum sunt liber. Din câte văd, şi ei. Şi asta nu poate să fie decât de bine!

Sursa foto: aici.