Am crescut cu fotbal.

Era și normal. Venea din familie, tatăl meu fiind bolnav după acest sport. Bolnav și implicat: a jucat, a fost președinte de club, a fost arbitru. Nu în primele ligi, dar undeva pe la mijloc. Și asta s-a transmis cumva. Deși s-a transmis doar pasiunea, nu și talentul.

Timpul a mai estompat din pasiune; timpul și lipsa rezultatelor. La cluburi, la națională. Că nu am reușit niciodată să am o echipă favorită care să nu fie românească. Numiți asta pseudo-patriotism (că tot vine 1 Decembrie), numiți-o cum vreți, dar asta e.

Au fost și rămân în suflet câteva echipe: Pandurii, Steaua, Naționala (sau pluralul aici, că mai nou ne lăudăm și noi cu ce putem, adică și cu ăia mici). Pandurii – de când jucau la ultra-matinalul Diviziei C, pe stadionul cu tribune din banci de lemn, cu vopsea scorojită de ploaie-soare-zăpadă-ploaie-soare-zăpadă, fără acoperiș, cu o singură lojă pentru tovarășul prim-secretar, Steaua – de când… nici nu mai știu de când, și mai ales de ce, când Știința lui Balaci era la doi pași de mine. Iar Naționala… ce explicație să mai dau aici?

Dar m-am bucurat cu fiecare echipă românească ajunsă să facă performanțe sau măcar surprize prin Cupele Europene. De la Intertoto la Cupa Cupelor, Cupa UEFA, până la Cupa Campionilor Europeni. Echipe care azi nu mai există, unele pe drept șterse din clasament, altele nereușind să se adapteze prezentului. Dacă nu ați prins acele vremuri, copilaria voastră a fost puțin mai săracă, îmi pare rău să o spun. Eu le-am iubit, și nu e deloc nostalgie aici.

Am cam lungit începutul, deh, vârsta…

Am scris mai sus de Balaci. Pe el l-am văzut jucând. Din păcate, niciodată din tribune. Dar nu era singurul. Nu țineam cu Craiova, dar puteam să dau din cap, la orice oră, „primul unsprezece”. De la Silviu Lung la Cârțu, Balaci și Cămătaru. La fel puteam să fac și cu Steaua, Dinamo, dar puteam lejer să zic vreo doi-trei jucători de la majoritatea cluburilor din Divizia A.

Despre fotbalul de afară știam mai puțin. Că nu prea erau surse. Ce vedeam pe la noi era prea puțin. Ce citeam (apropo, aveam abonament la Gazeta Sporturilor înainte de Revoluție – abonament plătit din banii mei de buzunar!) era tot puțin, că începuseră să inunde și ziarele de sport cu manele dedicate lui Ceaușescu, de parcă talentul venea de la el. Noroc cu vecinii iugoslavi, că-ți dădeau șansa să vezi ceva. Ca o (altă) paranteză, Steaua – River Plate, finala Intercontinentală din 1986, acolo am văzut-o, la sârbi.

Dar chiar dacă știam puțin, știam jucătorii marilor echipe. RFG, Anglia, URSS, Italia, Franța, Spania, Brazilia, Argentina. Cam aici se termina fotbalul, cu echipele astea. Poate URSS nu era chiar aici sus. Mai apăreau din când în când și Danemarca lui Laudrup și Larsen, Belgia lui Scifo, dar marile echipe erau puține. Și cam așa era situația și la cluburi. De Olanda triumviratului Van Basten, Gullit și Rijkaard ce să mai zicem, nu mai era Portocala Mecanică, era un UFO în toată regula.

Și acum vorbesc doar de perioada 1980-1990! În anii de aur ai fotbalului, când jucători ca Pele, Eusebio, Bobby Charlton, Yashin făceau orice stadion al lumii cel puțin neîncăpător, trebuie să fi fost magie pură. Să nu-l uităm nici pe Dobrin, din curtea noastră.

Dar mai era ceva.

Toți marii jucători erau niște legende. Toți! Erau zeități pe care, dacă aveai șansa să le vezi măcar o dată în viață jucând direct în fața ochilor tăi, nu dincolo de un ecran de sticlă, nu le mai uitai și te făceau să visezi toată copilăria. Poate erau și pe atunci excentricități, poate le treceau și atunci grămezi de bani prin buzunare. Poate și atunci își luau câte-o mașină care valora cât parcul auto al RATB. Sau aveau o viață amoroasă demnă de pus în cărți de Tolstoi.

Dar aceste lucruri rămâneau undeva în semi-obscuritate. Nu interesau pe nimeni. Nici măcar presa nu părea să dea doi bani pe așa ceva. Erau importante doar faptele de pe teren. Erau importante driblingurile, șuturile, fentele, golurile. Bucuria de după reușită. Lacrimile. De fericire, de tristețe, după caz.

Fotbaliștii păreau gladiatorii noilor vremuri. Doar că nu mai era niciun împărat să îndrepte degetul mare spre cer sau spre țărână, știam sigur că nu există milă, doar sete de goluri.

Era o lume mai săracă atunci, din multe puncte de vedere. Și la propriu, și la figurat. Poate de aceea micile victorii din dreptunghiul acela magic generau oceane de bucurie în afara lui. Poate de aceea eram pe străzi, julindu-ne genunchii, făcând praf și așa puținele perechi de pantofi de sport pe care reușeam să le găsim în magazine, spărgând minge după minge, geam după geam, în corul de înjurături al vecinilor, prea puțin încântați de visurile noastre care cereau un antrenament continuu în fața curților lor (știu ei vecinii de pe străzile Ion Creangă, Lainici, Vulcan de spre ce vorbesc). Poate de aceea așteptam ca pe ace ora de sport, probabil cea mai iubită materie, mai puțin încălzirea de la începutul orei. Poate de aceea ne desenam cu pixul, cu carioca sau orice altceva ce găseam numerele favoriților pe spate, chiar dacă nu aveam, de cele mai multe ori, și culorile originale. Poate de aceea o zi din vacanța de vară era o versiune simplă a Groundhog Day, ziua rezumându-se la două activități – ștrand și fotbal. Poate de aceea căram cu mine un radio-casetofon portabil la școală, în fiecare miercuri, că era zi de cupe, și nocturnă aveau doar capitaliștii pe atunci. Calificarea României la Mondialul italian din ’90 așa am ascultat-o, la ora de matematică dintr-a șaptea (haideți, domnul profesor Greculescu, că a ieșit bine până la urmă), într-un mohorât noiembrie 1989, luminat până atunci doar de speranța venită din bucățile de beton căzute din zidul berlinez și de tăierea gardurilor de sârmă ghimpată dintre Ungaria și Austria.

Poate, nu știu.

Știu doar Pământul e acum mai sărac cu o legendă vie. După multe altele. Și, încet, încet, vor pleca toate. Vom rămâne doar cu fotbaliști talentați, răsfățați și posesori de recorduri în Guiness Book: cel mai scump transfer, cel mai mare salariu, cea mai scumpă mașină, cea mai scumpă vilă. Totul transpus într-o monedă, totul cuantificat. Un business profitabil. Dar fără legende. În cel mai bun caz, idoli vremelnici.

Maradona era El Pibo d’Oro, dar asta nu are nicio legătură cu valoarea intrinsecă a metalului.

Ci doar cu strălucirea lui.