Ziceam pe Facebook de cutremurul din optzeci și șase… 

și mi-am adus aminte de încă o întâmplare de atunci.

Niște prieteni de-ai părinților își trimiseseră copiii în vacanță la bunici. Erau un pic mai norocoși, bunicii fiind bucureșteni. Și, normal, dacă la Târgu Jiu cutremurul s-a simțit îndeajuns de tare încât să ne trezească la miezul nopții și să ne scoată din casă, prietenii și-au sunat părinții din București să-i întrebe ce și cum. Nefiind pe atunci vorba de telefonie mobilă, iar fluxul de apeluri către capitală fiind unul destul de ridicat având în vedere evenimentul petrecut, probabil a durat vreo oră până să-i prindă.

Încercând să-i calmeze, cei din București le-au zis că da, s-a simțit, dar că ei sunt destul de obișnuiți cu astfel de zgâlțâieli, nimic ieșit din comun, și că n-a fost mai tare ca altele de până acum. Cum nici la noi nu s-au produs pagube (nu să fi auzit eu), prietenii părinților s-au liniștit. Așa că, într-o doară au întrebat de copii, dacă dorm sau dacă au chef să vorbească cu ei.

Bunicii își instruiseră nepoții ce să spună, dar nu au prevăzut nici până unde vor merge întrebările și nici nivelul de sinceritate al celor mici. Dialogul părinte – copil fiind, mai mult sau mai puțin, cel de jos:

Părinte: „Mami, s-a simțit cutremurul la voi? V-ați speriat?”

Copil: „Nuuuu, nu ne-am speriat, abia l-am simțit, un pic de tot. Foarte puțin s-a simțit.”

Părinte: „Că mi-a fost teamă că la voi a fost mai tare, că la București e mai tare de obicei. Dar mă bucur că sunteți bine. Și acum ce faceți la ora asta, nu vă culcați? Că e destul de târziu.”

Copil: „Ba da, mami, ne culcăm imediat. Dar să terminăm prima dată curățenia.”

Părinte: „Dar ce curățenie faceți voi la ora asta din noapte?” 

Copil: „Păi adunăm cărămizile de prin casă.”