La 18 ani și un pic am început școala de șoferi. Aveam niște cecuri din alea de 5000 de lei de la bunicul meu, mi le făcuse cu mult înainte de Revoluție. Sau le făcuseră ai mei? Nu mai știu sigur, în fine… Nu mai contează. Prin 1994 încă mai valorau ceva. Adică patru bucăți plus ceva bani de la mama au acoperit toate taxele pentru școală.

Am făcut-o cât mai eram încă în clasa a XI-a. Mă lua instructorul de acasă, cu o oră și jumătate înainte să înceapă școala și terminam „orașul” în fața liceului. Două dintr-o lovitură. Nu știam să conduc (mai făcusem încercări prin parcări pustii cu tatăl meu, dar fără prea mult succes), așa că am pornit, practic, de la zero. Țin minte prima oră, atunci m-a luat instructorul din fața liceului, nu de acasă. Am lăsat jumătate de pneu pe asfalt, atunci când am plecat de pe loc.

S-a terminat școala, dar eu nu mi-am făcut planuri de vacanță. Nu, nu că veneau bacul și admiterea la facultate. Ci din cu totul alt motiv. Pe lângă diferența de bani (și permisiunea să-i cheltuiesc pe cei de pe cecuri), ai mei mi-au mai făcut o surpriză: mi-au dat și o mașină!

Stați… că nu-i ce credeți.

Mașina avea pe atunci zece ani.  Fabricată în 1984, era una dintre primele Dacii 1310 apărute în variantă din poză. Bleu 68. Volan cu o patru spițe, radio Lira, AM și FM – nu oricum, dar care nu mai mergea. Mască la faruri, bord din ăla nou (nu mai știu să-l descriu), patru viteze. Care aveți o vârstă, mai mult ca sigur că le-ați și condus. Cei mai tineri, le mai vedeți (extrem de rar) pe stradă. Daca nu, erau niște machete la ceva revistă, trebuie să mai fie de vânzare, căutați-le.

Și încă nu-i tot. Mașina nu mergea. Nici măcar împinsă. De ce? Pentru că de vreo doi ani stătea pe niște butuci la o vecină în curte. La propriu. Stătea pe niște bucăți de lemn. Fără roți. Adusă din spatele blocului. (A stat acolo până la topirea zăpezii de după o iarnă grea. Când s-a dus zăpada, am realizat că nu mai avea roți. Stătea pe niște cărămizi.)

Am făcut rost de patru jante și patru pneuri. Împinsă, am dus-o până în curtea bunicilor mei. Vreo cincizeci de metri. Și acolo am desfăcut-o pe toată. La propriu! I-am scos până și scaunele și am revopsit-o (da, eu) în interior. Am și antifonat podeaua. Doar bordul a mai rămas pe mașină, în rest totul a fost desfăcut până la nivel de șurub și piuliță. Carburatorul, chiulasă, pompă de benzină, radiator, rezervor, toate erau întinse prin curte. Le-am curățat pe toate cu benzină sau cu diluant. Jiglere și site ținute în borcanul cu diluant, să se curețe cât mai bine. Radiator ținut sub pompă, să se ducă orice depunere. Am spălat și blocurile optice. Cu apă și detergent. De unde naiba era să știu că pelicula aia din interiorul farului, care era ca o oglindă, se duce atât de repede? Dar măcar erau curate toate.

Și apoi a urmat re-asamblarea. Nu a fost chiar greu, deși nu eram vreun inginer. Am reușit să le pun pe toate la loc. Am folosit chiar și cheie dinamometrică, să strâng cum trebuie șuruburile cu care am prins chiulasa. Totul strălucea. Dar asta, se pare, nu a fost de ajuns ca să și pornească. Ambițios, n-am vrut să chem niciun ajutor, deși cam toți vecinii de la bloc de vârsta mea sau puțin mai mari, nu aveau alte pasiuni în afara meșteritului la mașină. Mi-a luat o săptămână să mă conving că nu o scot la căpăt, așa că l-am chemat pe vecinul Gică (nu-i fictiv numele…).  Rezolvarea a venit după prima cheie: inversasem fișele de la bujii. Gică s-a prins, eu… nu. Cum nu mi se păreau a fi altceva decât cabluri, le-am pus cum mi s-au părut mie că s-ar potrivi mai bine. Evident, scosesem și bujiile, oricine știe că un motor nu merge rotund, dacă nu iei un pic la glaspapir.

A pornit imediat după aceea, „la sfert de cheie”. Iar eu am rămas cu frustrarea că n-am adus-o singur-singurel, de la statutul de epavă, la cel de autoturism perfect funcțional. Dar am trecut rapid peste asta când, în aceeași vacanță de vară, mi-am luat și permisul (din prima, normal, chiar dacă doar cu 25 de puncte). Sală, poligon și oraș, pe o căldură cum doar prin august mai vezi. Și nici vorbă de aer condiționat.

Le-am făcut pe amândouă în vacanța aia. Și nu mi-a mai păsat că nu m-am dus la mare (de fapt, n-am fost niciodată la mare în timpul liceului) sau în altă parte. Am stat și-am meșterit și-am șurubărit până n-am mai reușit  să scot vopseaua sau, după caz, uleiul de pe mâini. Mă enervam că venea seara și nu apucam să mai fac ceva la mașină. Am găsit și niște jante interesante, am pus niște cauciucuri tubeless peste. Cauciucurile mai aveau puțin și arătau cam la fel cu cele folosite în Formula 1, dar nici mașina nu era una care să ceară mai mult.

Am început clasa a XII a ducându-mă la școală cu mașina. Eu și încă un coleg, dar el era repetent și ajunsese la mine în clasă, așa că nu se pune. După aia au mai apărut și alții. Ba tot cu Dacii, ba cu o Lada, eram un mic grup de motorizați.

Mașina n-avea servodirecție, nici măcar servofrână, dar cine mai era ca mine? Ascultam muzică în căștile legate la walkman. Walkman pe care mă chinuisem să-l fac să meargă în boxele mașinii, dar fără succes. Mi se bloca mereu termostatul și tot trebuia să opresc să se răcească apa (ce lichid de răcire, ce antigel –  abia în iarnă l-am pus); aveam în portbagaj un bidon cu apă din care mai completam, din când în când, ce se pierdea prin fierbere… În final am scăpat de problemă eliminând termostatul ăla. Avea niște ștergătoare vai de ele  (le-am schimbat, dar și noi erau la fel de proaste), dezaburirea/dezghețarea lunetei nu mergea, era să mă pleznească unul din spate pentru că, zicea el, nu-mi mergeau nici stopurile (așa era, le-am reparat după aia).

Se fac la anul douăzeci de ani de atunci. Mașina n-am ținut-o prea mult, au vândut-o ai mei când am plecat la facultate. Dar a fost șpaga pe care părinții mei au plătit-o ca să iau bacul. O șpagă pe care mi-au dat-o mie… Și de care am profitat la maximum. Și pe care le-am returnat-o, în final. A fost un fel de credit, dacă stau să mă gândesc.

A, și am luat și bacul. Cu emoții. Chiar acolo unde nu mă așteptam. (Nu, nu la sport.) Dar l-am luat. Așa că, se pare că șpaga a funcționat. Nu mi-au mai dat și pentru admiterea la facultate, consecința directă fiind una cam nasoală, n-am intrat din prima. Am intrat anul următor, când, pus în fața unei alegeri extrem de dificile  – unde să fac armata următorul an calendaristic – m-am cam speriat și am hotărât că, totuși, e mai bine într-un cămin din Complex (Timișoara), chiar și patru în cameră.

Sursa foto: aici.