Am început aici.

Avea biroul la ultimul etaj. Destul de sus să domine clădirile din jur, dar nu îndeajuns încât să treacă cu privirea de periferiile orașului. Mintea închisă a unui coleg de-ai lui de meserie a proiectat-o cu prea mult beton și prea puțină sticlă. Deși nimic nu-l eclipsa pe o rază de kilometri buni, soarele nu-și făcea prea des simțită prezența în birou. Birou… impropriu spus birou. O hală de o sută de metri lungime. Fiecare cu banca lui, ca la școală. Doar că banca e mai mare. Și nu ai niciun profesor la catedră. Sau nu în clasă. Îl avea într-o clădire din apropiere, una care nu fusese proiectată ca o hală (era, de fapt, o vilă în toată regula, scăpată și ea, ca prin minune, de lama buldozerelor, dar a cărei poveste nu o știa). Îi mai suna, dar rar. Era genul de om pe care nu prea îl puteai scoate din ale lui. Oricum, prea multe termene nu aveau. Desenau întruna, le primeau înapoi la retușare, iar le trimiteau. Și tot așa, pentru fiecare clădire, de câteva (multe) ori, până semnatarul final era complet mulțumit. Cine era ăla, nu aveau nici cea mai mică idee. Dar puteau să bage mâna în foc că avea cel mult liceul. „Industrial” sau „Chimie”. Că orice adnotare pe marginea desenelor părea făcută cu mâna unui copil de 12-13 ani, copil care nu a folosit prea mult creionul, poate doar creta pe asfalt.

Ziarele zilei erau aruncate într-un colț, lângă intrare, dar aproape fiecăruia îi lipsea pagina de sport. Dar nici acolo nu prea mai aveai ce să citești, de când echipele au fost retrase din toate competițiile sportive internaționale. Nici măcar tradiționalul meci din fiecare an împotriva Cubei nu a mai avut loc anul ăsta. A luat, totuși, unul, să piardă măcar timpul în primele ore ale dimineții, când lumina soarelui era prea slabă să poată să deslușească liniile pe hârtia aia mai proastă ca ziarul. Nu a vrut să le spună că a început să nu mai vadă la fel de bine, nu își dorea să ajungă cine știe ce zidar sau tâmplar, cum se întâmpla, de obicei, cu cei care nu mai reușeau să-și facă treaba așa cum ar trebui, din cauza problemelor de sănatate. Despre ochelari nu se putea pune problema. „Dacă stau bine să mă gândesc, mai eram doar vreo zece din toți treizeci de „arhitecți” din hală care ne cunoșteam din facultate. De restul, nu știu mare lucru, dar nici nu întreb. Mie, cel puțin, nu îmi pasa.”. Puteau să lucreze și medici legiști lângă el, la cât de puțină știință exactă trebuiau să pună în proiecte.

T-ul lui Mihai era complet lipsit de gradație, dar se ajuta cu succes de hârtia milimetrică. Ochiul lui, școlit în ani buni de desenat „după ureche”, se formase și rar depășea cotele, chiar și așa, obosit. Un automatism aproape de reflex condiționat. Cel mai rău era că nu avea tot timpul creioanele care i-ar fi trebuit. Le mai găsea prin prieteni din alte locuri. Dar nu tot timpul. Așa că desena și cu creioane normale, din ălea din școala primară. De obicei, își cam termina treaba până la prânz. Când se plictisea, desena ce-i trecea prin cap. Deși treaba asta era cât pe-aci să-l coste destul de scump, noroc cu șeful lui, care i-a luat mâzgălelile „colegului” care începuse deja să vadă planuri de răsturnare a sistemului în schițele lui Mihai. „Ascunde-le, naiba, după ce te joci, nu toți ochii văd ce vezi tu!”. Le lua cu el acasă când termina lucrul. Avea deja sute de schițe ascunse între saltea și pat, mult prea multe, că acum trebuia să doarmă pe fotoliul extensibil, să nu facă zgomot. Sau să nu le strice, nici el nu era prea sigur care dintre cele două.

La prânz, a coborât mai mult că-i era urât să stea singur în peștera aia. Cantina era și mai deprimantă. Situată la parter, îi oferea momentul de sport al zilei. Deși nu avea nici șaptezeci de kilograme la cei o sută optzeci de centimetri, adică slab scândură, tot îi plăcea să facă mișcare. Oricum nu avea alternativă, liftul era doar un tunel vertical fără nicio utilizare. Masa de azi, ca și alte două de până acum, săptămâna asta, era fără niciun gust, dar măcar era caldă. Și supa aia, aproape clară, chiar îi plăcea. Era „ceaiul de la ora unu”. De felul doi nu s-a atins, dar unul dintre colegi l-a luat înainte ca Mihai să-și termine întrebarea: „Nu vrei tu… și prânzul meu?”. Un „Mulțumesc!” plescăit și atât.

Urmau cele mai grele trei ore…  Deși făcuse rost de niște cărți noi (adică necitite de el, că doar noi nu mai erau cărțile ălea), ezita să le scoată. Cel mai ciudă îi era că trebuie să țină ascunsă revista tipărită în culori, adusă de un prieten, prieten care la rândul său o primise de la un alt prieten și care, printr-o întâmplare, o găsise într-o cameră de hotel din Sibiu, uitată de cineva într-un sertar, probabil vreo rudă care venise să îngroape pe cineva, că doar bătrânii mai rămăseseră prin satele de sub munte. Abia aștepta să ajungă acasă, să o deschidă. Mai văzuse câteva, erau ca niște ferestre deschise în viitor. Să facă schițe de plictiseală, iar nu putea, că nu-i reușea nimic. Și asta aproape zi de zi. Cu chiu, cu vai, găsea câte ceva de făcut prin arhivă, unde sorta la nesfârșit proiectele care semănau între ele ca două picături de apă. Arhitectul-șef al orașului părea să fie în funcție de decenii bune, altfel cum să îți explici de ce nimic nu se mai schimba pe planurile ălea. Poate un balcon să fie pus în dreptul altei camere, deși în ultimii cinci ani erau brutal tăiate de pe hârtie. „Consum inutil de materiale” era trecut cu roșu. În arhivă nu era praf și mirosea bine, a carte. A cartea pe o mirosea cu poftă când era obligat să o citească la lampa aia îngrozitoare, în nopțile când nu putea să doarmă. Lumina o mai putea suporta, dar mirosul de petrol crud care-i rămânea întotdeauna pe mână când încerca să o aprindă devenise o obsesie. Se mirosea întruna pe mâini și avea impresia că, oricât și cu orice s-ar spăla, nu avea să mai iasă din mâini.

La patru fix se ridică de la birou și, după un mormăit scurt către colegii care începuseră să se îmbrace, o lua la fugă pe scări, cu haina în mână. Primele cinci minute, afară i se păru suportabil. Dar cum nu voia să riște vreo răceală, își luă pardesiul pe el, deși îl ura din tot sufletul. Croit pentru oameni normali, pe el atârna puțin mai bine decât pe umeraș. Nu mai luă autobuzul, era prea plin la ora asta. Cam într-o oră avea să ajungă acasă, după cum i se întâmpla de obicei. Îi prindea bine plimbarea, străzile erau pustii, doar autobuzele sau troleibuzele mai treceau în mod regulat. Și camioanele cu materiale de construcții, camioane pe care le înjura cu fiecare ocazie. Erau niște monștri care scuipau fum, praf și zgomot. Și mai erau și pline de rugină. Iar șoferii păreau a fi sufletul acestora. Trup și suflet, o relație perfectă.

Și-ar fi luat și o pâine, dar a uitat cartela acasa. Așa că se mulțumi cu doi covrigi și un borcan de iaurt. Pâinea de ieri era foarte bună, oricum nu avea mare lucru de mâncat prin casă. Vitrinele goale prin fața cărora trecea erau aproape identice, indiferent de ce scria pe sigla atârnată deasupra. Neschimbate de ani buni, toate erau cenușii. Doar imaginea Părintelui Națiunii, intrat în legendă odată cu moartea, privea, în culori, întinsă pe toată latura unui bloc. Vis-a-vis, la fel de colorat și pus în lumină, fiul său, urmaș nu doar pe linie genetică, ci și pe cea politică, ne zâmbea, arătându-ne, cu degetul, viitorul. Viitor pe care doar el îl cunoștea, noi, restul, doar orbecăiam prin prezentul incert. Erau unicele surse de lumină în crepusculul devreme de decembrie. Stâlpii de iluminat doar făceau parte dintr-un decor absurd.

Trecu repede printre munții de gunoaie din spatele blocului de la șosea, neridicate de săptămâni bune, și urcă, pipăind după balustradă, prin întunericul aproape perfect. O singură pată de lumină roșiatică se mișca pe verticală în beznă. Era o țigară aprinsă. Profesorul de la etajul unu, bolnav grav de plămâni, fuma pe casa scărilor, să nu-și deranjeze soția.

Va (mai) urma