Patru puncte cardinale, două linii imaginare, un continent rupt în două, o țară divizată.

• EST-VEST

Deceniul cinci al secolului trecut. Europa era o ruină, de la Atlantic până aproape de Urali. Războiul n-a făcut concesii, punând la pământ, pe rând, pe cei ocupați, dar și pe agresori. Sute de ani de istorie zăceau amestecate de-a lungul și de-a latul continentului. Urmează planul Marshall pentru jumătate de continent și echivalentul sovromurilor pentru parte răsăriteană a acestuia. Unii au băgat miliarde pentru a reda un viitor, alții au luat tot ce-au putut din țările pe care „le-au eliberat”.  Ajutorul are mai multe chipuri… Adevărul, la fel. Depinde foarte mult de ce parte a armei te afli. Diferența dintre cele două părți ale Europei nu a fost recuperată nici până azi. E imensă. Prea repede, nu o văd surmontată.

• NORD-SUD

De partea cealălaltă a planetei și la doar câțiva ani distanță, pe o suprafață mult mai mică, un popor se separă de-a lungul unei linii imaginare. Imaginare doar geografic, pentru că, în realitate, linia e aproape de netrecut. Sunt separate familii. Destine. Vise. Ideologic, avem un caz identic cu cel din Europa. Sunt (aproape) aceleași tabere ca și în cazul de mai sus. În sud, plan identic cu cel din Europa vestică, fonduri provenite cam din aceeași sursă. Destinația – viitor. În nord, după un ajutor militar ascuns, am ajuns la un izolaționism complet. Demografic, însă, vorbim de același popor, coreean.

Europa a avut parte doar patruzeci și cinci de ani de cortină de fier. Coreea are șase decenii de separare, dar nu sunt șanse de unificare. Mai repede sunt de război…

N-am pretenția că aș fi un analist politic. Sunt la fel de fascinat de trecutul Europei ultimului secol, la fel cum sunt de prezentul jumătății comuniste a Coreei. Și aș putea să vin cu și mai multe exemple. Germania, Vietnam, China, Taiwan, Asia de Sud-Est, Africa…

Dar mi-e foarte ușor să trag niște concluzii…

Nu contează continentul, nu contează religia, nu contează istoria, nu contează poporul. Ca un tsunami, comunismul distruge totul în calea lui. Identitate, voință, speranță, vieți, natură, orașe. Totul. Și lasă urme adânci chiar și după ce a fost eradicat. E ca o boală care, deși s-a dovedit a nu fi mortală, te lasă cu sechele pentru tot restul vieții.

Nu mai poți să dai vina pe popor, când te uiți la peninsula Coreea. Nici pe trecut (de prea multe ori comun), dacă vorbești despre Europa. Nici pe sărăcia unei țări, nici pe bogăția acesteia, oricând fiind foarte simplu să vii cu exemple care să anuleze o astfel de judecată. Nu! Nu are rost să căutați alt vinovat.

E doar unul: comunismul.

Și la fel de inutil mi s-ar părea să-i căutăm vreo circumstanță atenuantă, atunci când îl judecăm. Zeci de milioane de victime făcute fără nicio discriminare (oh, ce ironic). Albi și negri, femei și bărbați, copii și bătrâni, heterosexuali și homosexuali, creștini și musulmani, atei și credincioși. Oameni din același popor sau străini, complet necunoscuți sau chiar familia ta.

În gropi comune sau nici măcar atât…

Dacă aveți impresia că există un loc pe Pământul acesta în care să fi fost un succes, vă înșelați. Iar cel mai vizibil eșec al acestuia poate fi chiar acolo unde s-a născut: în Rusia. Sunt atât de multe locuri în care timpul a rămas oprit undeva la început secolului trecut. E suficient să ieși câțiva kilometri afară dintr-un oraș și ai impresia că ai făcut o călătorie nu doar în spațiu, ci și una temporală. De parcă iarna roșie a înghețat totul. Drumuri, case, garduri. Până și mințile multora de acolo…

Visul de aur al omenirii nu a fost altceva decât o stare de semiconștiență indusă de un drog sintetic. Opiumul pe care Marx îl critica e mai bun, fără îndoială, decât LSD-ul pe care Lenin a încercat să-l administreze (forțat) întregii lumi.