Dacă ai ajuns aici, deja ai folosit o grămadă de chestii corporatiste. Curent, internet, calculator/tabletă/telefon. Conform șefului PSD, le-ai mărit profitul. Ești parte din conspirație. Dar stai. Crezi că ai scăpat așa ușor? Take a break and read:

Te-ai născut. Sper că nu în comunism. Dacă da, punctul ăsta e irelevant pentru tine. Dar, de dragul discuției, am și aici ceva de spus. Toate (toate, nu greșesc, absolut toate!) medicamentele pe care părinții tăi le-au folosit – asta dacă sunt cu mintea în secolul nostru – pentru ca tu să te naști sănătos au fost fabricate într-o corporație. Toate. Punct. La maternitate, săpunul cu care doctorul neonatolog s-a spălat pe mâini e făcut de o corporație. Mai puțin în cazul Hexapharma, unde săpunul avea un adaos important de furt. Aaa, apă, apă. Și dacă tot am ajuns la apă, și apa cu care s-a spălat doctorul, tot printr-o corporație a avut-o. Iluminatul din sală? Becuri corporatiste, evident. Dar hai să nu ne întindem.
Copilăria/adolescența ta a început după `90? Poate nu ai avut imediat Lego sau Kinder Surprise (eu nu am avut). Dar sigur ai avut o pereche de teniși cu un logo pe care îl recunoști din prima clipă. Corporație, deci. Ah, și blugi? Dacă nu erau Pyramide turcești, tot corporația i-a făcut. Ai vrut un telefon mobil? Eu am vrut! Imediat cum au apărut. Corporație. Ai vorbit printr-o rețea de telefonie mobilă, că doar nu l-ai luat să te joci Snake. Da. Corporație.
Ai ieșit pentru prima dată la McDonalds. Sau KFC. Sau Pizza Hut. Ți-a plăcut, recunoaște. Guess what. Yeap. The same. Ai făcut facultate? Așa-i că ți-a fost lene să scrii tu de mână tot ce-ți dicta profesorul la cursuri? Mie mi-a fost. Și spre norocul meu, a existat Xerox. Sau Minolta. Sau orice alt producător mare de copiatoare. Ai avut de scris o lucrare licență? N-ai scris-o la mașina de scris, așa-i? Și nici n-ai dezvoltat tu un sistem de operare. Și nici un editor de texte, nu? Sau? Apple, Microsoft, IBM, thank you!
Te-ai angajat? Te-ai dus la stat? Unde? În administrație? Foarte bine. Dar știi că din tarifele percepute pentru diversele documente și hârtii pe care le pui tu la dispoziție reușești să plătești, cel mult, energia electrică pentru filtrul de cafea. Restul banilor vin din impozite și taxe. Ești în sistemul sanitar, de apărare, de interne, de învățământ, în justiție? Tot respectul meu! De tine depind atât de multe, ca să avem o viață normală. Dar nimic din ce faci tu nu s-ar putea duce la bun sfărșit fără efortul depus de o grămadă de corporații. Fiecare dintre ele oferindu-ți, contra cost, evident, o unealtă.
Te-ai angajat în mediul privat? E corporație? Nu mai e cazul să te conving. Indiferent dacă gulerul tău e alb sau albastru. Nu e corporație? Mai devreme sau mai târziu, te intersectezi cu ea.
Ți-ai luat mașină? Crede-mă, și dacă e Lada Niva, tot corporația a făcut-o. Ți-au salvat airbag-ul și centura de siguranță viața? Nu, chestiile ăstea nu cresc în copaci. Le face cineva.
Te uiți la un televizor LED?
Ai cablu?
Ai frigider? Ai orice aparat electrocasnic? Ai geamuri termopan? Gata… ajunge.

Oricare dintre cele enumerate mai sus ar putea fi făcute în România. Unele ar putea fi, altele sunt sigur făcute de noi. Unele îți fac viața mai frumoasă, altele ți-o fac mai ușoară, mai bună. Sau pur și simplu ți-o salvează. Sunt făcute cu mintea noastră, cu mâna noastră. Nu, nu de plăcere, e drept. Suntem plătiți. Dar banii ăia ajung, mai devreme sau mai târziu tot în economia noastră. Nu integral, dar ajung. 

Orice moment din viața ta depinde de o anumită corporație. Ea își pune în funcțiune mijloacele fixe și la treabă oamenii ca să producă. Tu le cumperi. Oamenii ăia care au lucrat la ele primesc bani. Mai mulți sau mai puțini, dar asta e altă discuție. Corporația plătește impozite și taxe. Sume uneori imense. De aceea și Ministerul de Finanțe îi încadrează la Mari Contribuabili. I se iau o dată bani, nu-l poate nimeni obliga să facă ceva cu profitul net care-i rămâne. Ce, ție îți spune cineva ce să faci cu salariul tău? Din banii luați de la corporații ar trebui să fie făcute străzi. Școli. Spitale. Săli de sport. Că statul nu prea mai produce nimic, el nu are alte surse de venit.
E statul pe care Dragnea îl ridică în slăvi. Dar, de fapt, statul e el. Sau asta și-ar dori.
Asta e lumea în care trăim. Așa ar trebui să arate. Dacă ai peste patruzeci de ani, ai mari șanse să îți aduci aminte cum era când corporațiile erau doar prin Neckermann sau Quelle sau pe la televiziunile sârbești.

Nu e nimic rău în a lucra pentru ele. Dimpotrivă. Cei mai buni ani ai mei ca angajat sunt cei în care am lucrat în corporații. Din orice punct de vedere. Și nu pentru că primul meu angajator ar fi fost unul rău, nu, nici vorbă. Am avut o grămadă de învățat și acolo. Dar chiar și atunci, tot cu corporații am lucrat. Nu sunt absurd, îmi dau seama că lumea nu e perfectă. Dar punând în balanță lucrurile bune și cele rele, talerul cu părți proaste e aproape lipsit de sens. 

Corporate Social Responsibility face lucruri pe care statul român (statul, în general) nu are cum să le facă. Se fac donații, există oameni din corporații se implică în proiecte sociale. Lucruri pe care nu le vezi pe altundeva. Și nici în discursul actualilor guvernanți. Să vii cu ideea că o corporație vrea rău țării în care a adus mii de locuri de muncă (și multiplică asta cu câteva sute de companii) are la fel de mult sens ca și cum ai spune că ai dat foc casei în care trăiești ca să te încălzești. Dar nu sens caută Dragnea. Lui nu-i pasă dacă ceva are sens sau nu. El vrea să scape. Și caută orice portiță. 

„Noi nu ne vindem țara!” e cel mai abject slogan pe care l-am auzit vreodată. Mă rog, mai sunt, dar nu sunt relevante aici. Dar știi ce? Asta e ce-ți spun ei… Sloganul lor real e altul.

„Noi nu ne vindem țara! O furăm!”.

Și o vor face, dacă noi dormim.

(Sursa foto: wall.alphacoders.com)