M-am apucat de „Winter on Fire: Ukraine’s Fight for Freedom” chiar după ce rușii au pornit războiul, în februarie, 2022. Dar pentru că realitatea ultimilor doi ani nu a lăsat prea mult spațiu trecutului, am tot amânat să-l duc la capăt. L-am reluat zilele trecute, de la început. 

Și tot zilele trecute m-am apucat să scriu despre acele momente, fără să realizez că astăzi, când public aceste rânduri, se împlinesc zece ani de la acest moment important în istoria Ucrainei. Sunt zece ani de speranță, zece ani de suferință, zece ani de disperare. Tot ce a urmat după EuroMaidan e doar o consecință.

Nu mi-era necunoscut subiectul, fusesem și atunci conectat la realitatea ucraineană – hashtagul #EuroMaidan fiind, vreme de trei luni, extrem de bine poziționat. Și câteva ediții de știri văzute în rusia (încă mai călătoream pe atunci cu serviciul), chiar și fără să înțeleg prea multă limbă rusă, mi-au fost mai mult decât suficiente pentru a vedea și mai clar de ce parte erau adevărul și dreptatea.

Demnitatea și dorința de libertate a ucrainenilor e una pe care nu cred că putem să o înțelegem. Ce s-a întâmplat în Maidan Nezalezhnosti, din noiembrie 2013 până în februarie 2014 e un act de rezistență incredibilă. Episoadele în care protestele pașnice, adunând milioane de oameni cu același crez – să fie parte din Europa, nu gubernie rusă – au alternat cu cele de o violență extremă (au murit aproape peste o sută de oameni, aproape două mii de răniți și au fost declarați dispăruți alte trei sute).

„Nu ne temem să murim pentru libertate!” auzit în Piața Independenței din Kyiv e atât de aproape de ce strigau, cu aproape un sfert de secol înainte, la București, eroii noștri în Revoluția din Decembrie, „Vom muri și vom fi liberi!”.

EuroMaidan a fost un exemplu de civism, de toleranță, de deschidere, de acceptare, de altruism. Au fost acolo oameni de toate vârstele, religiile, nici etnia nu a mai contat (da, au fost și ruși acolo), nici poziția socială, nici ocupația. Acolo preoții au deschis porțile bisericilor pentru a-i primi și îngriji pe cei din piață. Acolo preoții au ieșit ei în stradă, cu nimic altceva decât o cruce în mână, să se așeze în fața călăilor în armură. Nimic nu a mai contat, un singur gând acoperind totul: viitorul Ucrainei nu are drum prin est!

Și tot atunci, în timpul Revoluției Demnității, s-a încercat prima ocupare a Ucrainei. Pe modelul (dacă nu sunteți prea tineri, sigur vi-l amintiți de la Revoluția noastră din Decembrie) “Să cerem ajutor rușilor!”, președintele Ianukovici (cel mai probabil că ordinul de la el a venit) a decis să existe victime cât mai multe în ambele tabere, lunetiștii lui omorând atât demonstranți cât și polițiști, pentru o escaladare a violențelor și pentru a lăsa impresia unui posibil război civil, război care să fie evitat prin ajutor militar rus.

Fără nicio îndoială, un astfel de ajutor ar fi fost ceva în genul Budapesta 1956/Praga 1968, dar la o scară mult mai largă și mult mai violent, având deja o populație ostilă atât președintelui, cât și unei apropieri forțate de rusia. Din fericire, nu s-a întâmplat atunci. Nu știu care a fost miracolul (e o scenă în documentar, chiar din ultima noapte a lui Ianukovici, când Vitali Kliciko le vorbește despre o „victorie măruntă”, eu cred că acolo s-a decis soarta Revoluției), dar Ucraina a respirat, pentru câteva luni, aerul libertății suprasaturat cu speranță.

Nu vreau să intru în prea multe detalii, documentarul e extraordinar și, chiar dacă sunt convins că cei mai mulți dintre voi deja l-ați văzut, vreau să pun altceva în lumină. O extrapolare plecând de la acele momente.

Ucraina nu va fi niciodată îngenuncheată. Dacă nu vă dați seama de ce, uitați-vă la documentar. Uitați-vă, și veți înțelege că le-a ajuns până peste cap “lumea rusă”. Au simțit pe propria piele, și încă o mai simt. Nu o mai vor, nu mai vor experimente, nu mai vor “iubirea fraților slavi”, „măreața rusie” e mare doar ca întindere, în ură și-n lăcomie. Au rezistat acolo, în Piața Euro (asta înseamnă Euro Maidan), când milițiile pro-rușilor îi băteau, îi gazau, îi împușcau, și atunci amenințarea dispariției ca stat nu era evidentă.

Vor lupta și fără ajutorul lumii libere, se vor apăra și își vor apăra atât țara, cât și idealurile. Diferența pe care lipsa ajutorului nostru o va face se va cuantifica în mormintele peste care steagul galben-albastru va flutura și se va regăsi în ochii plânși ai supraviețuitorilor. Dar ei nu vor ceda. Cum nu au cedat nici pe străzile din Kyiv în 2004, când Revoluția Portocalie a fost victorioasă, nici acum zece ani, când EuroMaidan a fost acoperit de sâng. Și-au adunat morții, și-au îngrijit răniții, s-au ridicat și au luptat din nou.

Nu vor ceda nici acum, pe malurile Niprului, nici în câmpiile estice, nici în Crimeea. Mariupol va renaște, așa cum și Bucea sau Irpin au renăscut. Toate rănile lui de acum și gropile comune umplute de ocupantul rus vor reaminti viitorului tragedia aproape de neimaginat, atât prin cruzime, cât și prin proporții, prin care a trebuit să treacă…

(Legat de Mariupol, vă sugerez un experiment: intrați pe acest link, vă duce către Google Maps, și priviți de sus zona, hărțile sunt foarte actuale, și apoi încercați, cu Street view. De fapt, nu trebuie să fiți în acel punct, încercați oriunde în oraș.)

Vor lupta. Așa vor face mereu. Și ar trebui să fim recunoscători pentru șansa de a avea vecină o Ucraina gata să se sacrifice până la ultimul om pentru libertate și nu un oportunist ca Belarus, al cărui lider nu are nicio reținere în a lovi în propriul popor pentru încă niște ani de putere susținută de ruși.

„Încă nu a murit Ucraina, nici gloria, nici libertatea,
Încă nouă, frații cei tineri, ne va surâde soarta!
Vor pieri dușmanii noștri, ca roua la soare,
Vom stăpâni și noi, frații, în țara noastră.

Suflet, trupul le vom jertfi pentru libertatea noastră,
Și vom arăta, că noi, frații, suntem din ginta căzăcească!”

Слава Україні!

Героям слава!