Actul artistic nu are nevoie de explicații. Cu atât mai puțin un concert…

Făceam asta doar prin clasele 1-8, când ne puneau să povestim cărţile pe care ar fi trebuit să le citim. Exerciţiu de imaginaţie zero, cam toate sunau la fel. Fie că ai frunzărit cartea, fie că ai citit-o. Acesta e  motivul principal pentru care n-am să vă spun mare lucru din ce am simţit acolo.

Lara Fabian mă încântă de când mă uitam pe M6 sau France5… În cifre, din 1997 (cred), atunci când “Je t’aime” începea să spună mai multe despre cea care-l interpreta. Nu  visam pe atunci să merg la vreun concert. Nici vorbă.

Dar am fost.

N-am adus imagini de la concert. În primul rând, am respectat ceea ce era scris pe bilet (accesul cu aparate de fotografiat nu este permis). În al doilea rând, după ce Lara Fabian a intrat pe scenă, am lasat deoparte orice gadget (a se citi telefonul), captivat fiind de ceea ce vedeam, auzeam. Două ore doar de muzică.

O muzică a cărei puritate a ajuns la 100%.  Niciun strop de electricitate nu a trecut prin instrumentele celor care au acompaniat-o pe solistă. Un pianist extraordinar, un chitarist la fel de bun şi un percuţionist care a reuşit să cânte la apă (la propriu!). Lumini şi scenografie calde, un public căruia îi pot ierta jocul propriu de lumini generat de miile de telefoane folosite pe post de camere foto şi intrarea prea devreme cu aplauzele, uneori peste Lara.  Nu am cum să aduc în cuvinte magia de acolo. O păstrez în suflet. Sper să nu vă supăraţi.

Dacă totuşi vreţi să vedeţi ceva cu adevărat emoţionant, aveţi link-ul ăsta de la Bogdan…

 PS: pe site-ul oficial am găsit un single pentru România. Nu ştiam. Şi nici n-am mai văzut ştirea asta prin presă.

Sursa foto: larafabian.com