Feb 25, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Bun, acum să trecem la miezul problemei! Stațiunea Straja, cu toate neajunsurile, servește unui singur scop: schi/snowboarding. Sau inițial servea, acum s-au mai lărgit perspectivele, că am văzut multă lume pe acolo care nu avea nicio legătură cu sportul. Și mult timp, Straja a fost unul dintre locurile în care, dacă voiai, puteai să crești. Nu vreau să repet lucruri deja spuse, long story short: Straja a fost mult timp un magnet pentru schiori care voiau să încerce un pic mai mult decât pârtiile comerciale din zona Brașov/Prahova – no offence! În termeni de dificultate, nu știu dacă putem face comparații. Cum în ultimii ani nu am mai ajuns la Straja, priveam cu jind hărțile cu pârtiile de pe munte. Mi se părea ireal că putem avea în România densitatea aceea de pârtii și, simultan, cea mai lungă pârtie țară. Aș fi zis că-i paradisul pârtiilor de la noi. Asta e cea mai bună hartă posibilă (via boarding-nation.ro). Citiți și datele tehnice despre Straja, tot de la ei. Doar că (da, știu, iar încep să mă plâng) realitatea e puțin diferită. Să fim clari, știu că niciunde în lume hărțile nu au valoare contractuală. Da, am văzut și în alte părți/țări pârtii sau instalații doar pe hârtie/aplicație. Și pentru că lucrurile se leagă, cea mai proastă (oare cum să scriu? cu majuscule? bold? font de 24?) decizie luată vreodată pentru Straja e acel drum care taie stațiunea. Nu că o taie, o face harcea-parcea! Franjuri! Trece pe oriunde nu te aștepți! Vrei pârtie legată de pe Vârful Straja până la baza muntelui? Neah, pentru ce? Ce să faci cu opt kilometri de pârtie? Lasă, băgăm noi drumul exact în mijloc, tu-ți dai frumos schiurile jos, bagi clăparii pe pietriș/sare/noroi, că doar nu te-ai născut cu ele în picioare, și trei drumul. Ideal, în două locuri, chiar dacă cineva a avut chiar o idee bună să facă o pasarelă peste una dintre deviațiile drumului, acum nefuncțională din motive...

Feb 23, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi o cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Sunt puține activități sportive pe lumea asta care mă entuziasmează așa cum mă entuziasmează schiatul. Ca să rămân în zonă, se mai apropie pedalatul și, la egalitate, înotul. Dar sunt amândouă departe, departe… Schiez de la o vârstă la care unii abia merg bine. Și nu vreau să mă laud acum, dar așa e. Am avut marele noroc că părinților mei și prietenilor lor le-a plăcut muntele iarna, așa că de la începutul anilor optzeci, măcar o săptămână pe an mergeam în concediu de iarnă la Semenic. Locul părea unul cel puțin fantastic, dar cum nu văzusem nici măcar Poiana Brașov ca să pot să-mi dau cu părerea, aleg să o cred pe mama când îmi spune că puneam păturile de la hotel în geam ca să nu ne sufle vântul în cameră. Adică destul de nasol. Probabil pe acolo era și mâncarea, la fel și pârtiile. La fel și echipamentul sportiv – probabil cel mai scump echipament sportiv posibil pe vremea aceea. Niște clăpari, dacă aveai norocul să găsești așa ceva, te scăpau lejer de un salariu mediu. Despre schiuri nu am ce să mai zic, că nu găseai nimic, nici măcar dintre cele făcute prin fosta Iugoslavia. Aveam Reghin – de la primul model, nu mai știu cum se numea, Topaz, până la Rubin am avut eu. Cred că mai sus erau doar high-endurile National. Grele de te rupeau la cărat, proaste de te rupeau la propriu pe pârtie. Dacă nu se rupeau ele primele. Iar costumele de schi – vată între două straturi subțiri de fâș. Noroc că nu fumam pe atunci, că sigur lua foc. Instalațiile, o durere. Și gata, ajunge cu preistoria, că și dacă ar fi mai multe de zis, poate o să reiau tema, să ne întoarcem la prezent. Am fost șase zile a Straja. Știu Straja de mult timp, că mergeam ca să mai umplu timpul dintre două concedii de iarnă cu niște adrenalină. La cum schiam pe...

Jan 5, 2021

Nu mai ninge de câțiva ani pe la noi. Și asta nu prea mai e o noutate, e doar o tristă realitate. Iarna, mai nou, plouă așa cum ar fi trebuit să plouă cu un anotimp mai devreme, așa că ar cam trebui să rescriem o parte din povești. Să fie cu ploi, mai puțin cu zăpezi, ca să nu îi facem pe cei mici și mai confuzi de cât sunt deja. Aș fi putut să o caut și pe la noi. Zăpada, evident. Dar știu care-s condițiile de prin stațiunile noastre de munte, așa că nu mi-am dorit să am, pe lângă dezamăgiri, și un car de nervi. Da, nu-s patriot, puteți spune. Doar că mie îmi sună asta mai mult a misoginism, nu a patriotism. Eu am ajuns într-un loc fantastic cam în același timp cu cineva care a plecat din Craiova, să zicem, ca să ajungă la Rânca și să parcheze mașina. Poate e nedrept să compar perioadele, eu am mers chiar înainte de Crăciun… În fine, în România, la schi o să mai merg doar în timpul săptămânii de lucru. Și doar în câteva locuri, am scris cu ceva timp în urmă despre ele. (Nu am mai fost de mult la Straja, am înțeles că e o excepție, mi-ar plăcea să fie așa.) Cum aproape toată Europa (aia schiabilă) era închisă, opțiunile nu erau prea multe. Polonia ar fi fost una dintre ele, știam de Zakopane, dar nu am avut prea mult timp să caut. Așa ca am mers pe o pârtie deja bătătorită: Jasna, regiunea Demänovská Dolina – Slovacia. Jasna, dacă nu știți, e o stațiunea cu cele mai multe pârtii din Carpații situați în Uniunea Europeană. Dacă lăsăm în urmă criteriul spațiului UE, ar fi și Bukovel, în Ukraina. Dar Bukovel are două mari dezavantaje, fără a lua în calcul cele ale non-apartenenței la Uniune: altitudinea mult mai mică și lipsa autostrăzilor până acolo. Dar, în vremuri mai bune, probabil că și Bukovel ar merita o șansă. Slovacia era, atunci când am făcut rezervările, în afara zonei cu probleme covid-19. Cazuri puține, acces pe bază de test. Nu aveam nicio problemă cu testul, așa că… Însă, cu câteva...

Discriminarea nu e un concept nou în România, ba chiar aș zice că e ceva la care suntem foarte pricepuți. Nu credeți? Haideți să vedem. De câte ori nu ați auzit, în sens perioativ, evident, sintagme, poate chiar proverbe, în care numitorul comun e cuvântul „țigan”? De câte ori nu ați asistat sau chiar participat la acțiuni de izolare, copii sau adulți fiind. La școală, în parc, la ștrand. Cam oriunde. Ați stat vreodată cu un țigan în bancă? Aveți prieteni țigani? De câte ori nu ați auzit părinții (poate nu și în ultimul timp) că-și sperie odraslele cu „țiganul” care-i fură, dacă nu sunt cuminți? De câte ori ați intervenit? De câte ori ați fost martorii unor scene de discriminare? De câte ori ați intervenit? Românul nu s-a născut rasist, dar a crescut așa. Am avut profesori pentru care termenul de țigan a avut invariabil o conotație negativă. Vorbim de „defecte” vizibile, nu vreau să aduc în discuție că am fost parte din Holocaust, chiar dacă încercăm să ne ascundem după deget, în ciuda evidențelor. Și nici nu vreau să reamintesc că am făcut un referendum pentru a priva de un drept o minoritate sexuală. Sau că ființe umane suferinde, nu cu mult timp în urmă, erau închise în condiții de lagăr de concentrare doar pentru că erau pozitive HIV. Și nici să nu mă mai leg de nesimțirea celor care parchează pe locurile persoanelor cu dizabilități fizice, care, până la urmă, tot o discriminare e. Și toată atenția s-a îndreptat spre țigani pentru că erau singurii diferiți față de majoritatea populației. Și nu vorbesc doar de aspectul fizic. Nu am fost rasiști (până acum!) cu alții doar pentru că pe atunci nu existau. Da, toți am fost anti-Apartheid, toți am fost mișcați de visul lui Martin Luther King, dar era simplu, eram atât de departe încât nu ne era greu să le fim alături. Dar azi, cu toată globalizarea care vine peste noi, găsim noi dușmani: că au culoarea pielii mai închisă, că au altă religie, că ochii le sunt oblici, ce caută la noi, să stea la ei în țară, chiar dacă acolo sunt victime sigure! Noi nu am primit educația...

Dec 8, 2020

Cu ceva timp în urmă, am dat de termenul „easy learning”. Se referea la cât de ușor ai putea să asimilezi informație în ziua de azi, de ajuns fiind să muți televizorul pe Discovery Channel. Și nu era nimic greșit în asta, nici termenul nu era folosit cu condescendență. Era un truism, atâta tot. Țin minte că atunci când am văzut primul documentar pe Discovery (era despre o platformă de foraj marin), am rămas fascinat de ceea ce vedeam. Un fel de Teleenciclopedia – emisiunea mea preferată până la apariția televiziunii prin cablu – dar la un alt nivel. Televiziunea pierde azi (azi = de vreo zece ani încoace) teren în fața internetului. Mai dinamic, persistent, time-independent. Easy learning devine, practic, continuous learning. Și doar dacă nu vrei, nu înveți ceva astăzi. Modul în care asimilezi informația e irelevant. Poate fi video, poate fi text, poate fi audio. Eu nu prea reușesc să stau atent nici la partea video, cu atât mai puțin la podcasting. Rămân ostatic al cuvântului scris. Dar am mai găsit ceva interesant. Cumva, forțat și de mobilitatea restrânsă din ultimul an. Mă plimb pe Google Maps. Și Street View. Și odată cu ele, am realizat cât de greșită era percepția venită din hărțile de tip planiglob. Hărțile mai vechi. Îmi pare rău că nu am păstrat niciun Atlas Geografic, măcar un manual de prin clasele V-VIII să fi ținut… Nu e nouă povestea, sunt zeci de site-uri care vorbesc despre asta, hărți interactive, sunt ca o jucărie pentru pasionații de Geografie. Acum voiam altundeva să ajung… Cu vorba. Și fizic, dar deocamdată doar în cuvinte. În Canada. Trecem peste cauze, ajungem la efect. Mereu am perceput țara asta de dimensiunea unui continent ca fiind una din Ice Age. Cred că doar Rusia o percepeam mai rece, deși realitatea mi-a demonstrat că nu prea a fost (și, mai ales, nu e) așa. Accidental am avut nevoie să văd unde e pe hartă Montreal. Spre marea mea rușine, că doar mă consideram un elev foarte bun la Geografie, pe harta din capul meu îl mutasem mult mai la vest. Dar și mult mai la nord. Montreal Ei bine, Montreal e la câteva...