Visul unei după-amiezi de vară
Așa-i că v-am plictisit destul cu amintiri? (Hai, că merge la fix ce am pus în link!)
Nu de alta, dar cât mai poți să scrii din trecut? Da, au fost meciuri frumoase, au fost înfrângeri care ne-au lăsat cu lacrimi în ochi, am plâns și la victorii, dar cândva tot ajungeam la capătul sacului, că, că doar nu e o gaură neagră. Ne trebuie povești noi.
Și, să fiu complet sincer cu voi, până ieri n-aș fi avut ce să scriu. Asta și din cauză că, deși au fost niște meciuri la care m-am uitat în calificări, au fost exact meciurile din final, când erau deja șanse să ne asigurăm prezența în Germania, fiind doar o discuție de pe ce loc, și m-am uitat mai mult pentru statistică. Deci nu prea aveam cum să fac loc poveștilor. Și nici nu vreau să mă dau viteaz acum, dar după meciurile amicale cu Bulgaria și Liechtenstein, pe care nu le-am văzut, dar am aflat rezultatele, nici prin cap nu mi-a trecut să fac mișto de echipă. Eram sigur că nu vor arăta mare lucru, dar asta cumva intenționat. Doar nu te apuci să arăți adversari ce știi să faci, nu?
Iar ieri (17.06.2024) debutam cu un meci pe care, dacă l-am fi pierdut, nu cred că ar fi mirat pe nimeni. Și nici supărat, dacă ne uităm la evaluarea (cel puțin contabilă a) echipelor. Doar că urmează cea mai bună aplicare a unui proverb (românesc oare?): “Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”.
Nu o să scriu acum cronica meciului, sper că nu sunt prea mulți cei care nu l-au văzut în direct. E mai greu să pui în cuvinte nebunia din teren. Sau cea din tribune. Allianz Arena a fost mai plină de români decât Arena Națională în multe zile în care chiar echipa națională a jucat pe ea. Și cred că s-au comportat impecabil.
E doar începutul. Sper. Nu începutul unui drum cât mai lung la acest turneu final, ci începutul unor noi povești despre fotbal. Pe care să le scrie noile generații: copiii care se uită acum la Stanciu, la Man, la Drăguș, la Drăgușin, la Marin și la restul echipei cum mă uitam eu cum ne uitam noi la Hagi, la Dumitrescu, la Ilie, la Răducioiu. Să lăsăm golul extraterestru, pe care Hagi l-a dat Columbiei, să scrie istoria secolului XX, iar cel de ieri, al lui Stanciu, să deschidă un nou capitol. Să reînvățăm să ne bucurăm de victorii. Să avem nopți nedormite, străzi spălate de șampanie și inundate de oameni. Să avem fotbal în sânge la un nivel care să ne țină de la un turneu la altul. Să avem iar milioane de voci la unison, urlând “Gooooool!”, indiferent unde ne prinde momentul.
E visul unei după-amiezi de vară în care ne-am întâlnit toți, milioane de români, însetați de spectacol. E visul care a început ieri, dar care sper să țină iar măcar un deceniu, să merite toată această așteptare.
Și cred că Edward Iordănescu a ales cea mai frumoasă metaforă pentru echipa lui – “Generația de Suflet”. Într-o lume în care sportul, în general, și fotbalul, în special, devin afaceri, copiii lui au jucat din tot sufletul!
E prea devreme să ne bucurăm? Poate. Dar nu e niciodată prea devreme să visăm!
PS: Dacă nu ar fi vorba de meciul de ieri, mi-ar plăcea să știu cine ar fi dat scorul corect, uitându-se doar la captura aceasta de ecran.