O altă lume
AS: Pentru că nu vreau să supraîncarc textul cu prea multe imagini, o să fie și un al doilea episod. Doar cu fotografii. În articolul de mai jos, în mod intenționat, prima fotografie din acest text e din prima seara (9.30pm), în timp ce ultima e, evident, din ultima seara (10.30pm). Fotografiile sunt făcute, grosso modo, din același loc, în vest. Sunt ani buni de când am fost în Hawai’i. Pe insula Maui, ca să fiu mai exact. Și de…
Stairway to Heaven
There’s a sign on the wall, but she wants to be sure‘Cause you know sometimes words have two meanings Când alți copii citeau, poate, povești, eu începusem să descopăr un tip de literatură prea puțin adecvat acelei vârste – cărțile-documentar despre ultimul (sper) război mondial. Nu știu cum am ajuns la acele cărți, probabil că, din lipsa oricărei alte tentații în acele vremuri, luam la rând volumele așezate pe categorii și ediții din biblioteca părinților și bunicilor. Paradoxal, nici măcar…
Visul unei după-amiezi de vară
Așa-i că v-am plictisit destul cu amintiri? (Hai, că merge la fix ce am pus în link!) Nu de alta, dar cât mai poți să scrii din trecut? Da, au fost meciuri frumoase, au fost înfrângeri care ne-au lăsat cu lacrimi în ochi, am plâns și la victorii, dar cândva tot ajungeam la capătul sacului, că, că doar nu e o gaură neagră. Ne trebuie povești noi. Și, să fiu complet sincer cu voi, până ieri n-aș fi avut ce…
Zece ani
M-am apucat de „Winter on Fire: Ukraine’s Fight for Freedom” chiar după ce rușii au pornit războiul, în februarie, 2022. Dar pentru că realitatea ultimilor doi ani nu a lăsat prea mult spațiu trecutului, am tot amânat să-l duc la capăt. L-am reluat zilele trecute, de la început. Și tot zilele trecute m-am apucat să scriu despre acele momente, fără să realizez că astăzi, când public aceste rânduri, se împlinesc zece ani de la acest moment important în istoria Ucrainei. Sunt zece…
#Bețiapă!
Că tot mi-am adus aminte… Acum mulți ani, nu era nici măcar a doua jumătate a anilor nouăzeci, mergeam la yoga. La Târgu-Jiu, la Casa de Cultură a Sindicatelor (nu râdeți!), se făceau prin sălile de acolo cursuri de yoga. Aveam ceva manuale, niște hârtii foarte prost fotocopiate dintr-o carte probabil, cu poziții (posturi se cheamă, cu accent pe „u”, da?!). Făceam și acolo, dar trebuia să facem și acasă, că nu ajungea doar cursul cu profesorul. Mentorul. Ceva. Ai mei…
Sfârșitul legendelor
Am crescut cu fotbal. Era și normal. Venea din familie, tatăl meu fiind bolnav după acest sport. Bolnav și implicat: a jucat, a fost președinte de club, a fost arbitru. Nu în primele ligi, dar undeva pe la mijloc. Și asta s-a transmis cumva. Deși s-a transmis doar pasiunea, nu și talentul. Timpul a mai estompat din pasiune; timpul și lipsa rezultatelor. La cluburi, la națională. Că nu am reușit niciodată să am o echipă favorită care să nu fie…