Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

And nothing else matters (2)

And nothing else matters (2)

Feb 25, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Bun, acum să trecem la miezul problemei! Stațiunea Straja, cu toate neajunsurile, servește unui singur scop: schi/snowboarding. Sau inițial servea, acum s-au mai lărgit perspectivele, că am văzut multă lume pe acolo care nu avea nicio legătură cu sportul. Și mult timp, Straja a fost unul dintre locurile în care, dacă voiai, puteai să crești. Nu vreau să repet lucruri deja spuse, long story short: Straja a fost mult timp un magnet pentru schiori care voiau să încerce un pic mai mult decât pârtiile comerciale din zona Brașov/Prahova – no offence! În termeni de dificultate, nu știu dacă putem face comparații. Cum în ultimii ani nu am mai ajuns la Straja, priveam cu jind hărțile cu pârtiile de pe munte. Mi se părea ireal că putem avea în România densitatea aceea de pârtii și, simultan, cea mai lungă pârtie țară. Aș fi zis că-i paradisul pârtiilor de la noi. Asta e cea mai bună hartă posibilă (via boarding-nation.ro). Citiți și datele tehnice despre Straja, tot de la ei. Doar că (da, știu, iar încep să mă plâng) realitatea e puțin diferită. Să fim clari, știu că niciunde în lume hărțile nu au valoare contractuală. Da, am văzut și în alte părți/țări pârtii sau instalații doar pe hârtie/aplicație. Și pentru că lucrurile se leagă, cea mai proastă (oare cum să scriu? cu majuscule? bold? font de 24?) decizie luată vreodată pentru Straja e acel drum care taie stațiunea. Nu că o taie, o face harcea-parcea! Franjuri! Trece pe oriunde nu te aștepți! Vrei pârtie legată de pe Vârful Straja până la baza muntelui? Neah, pentru ce? Ce să faci cu opt kilometri de pârtie? Lasă, băgăm noi drumul exact în mijloc, tu-ți dai frumos schiurile jos, bagi clăparii pe pietriș/sare/noroi, că doar nu te-ai născut cu ele în picioare, și trei drumul. Ideal, în două locuri, chiar dacă cineva a avut chiar o idee bună să facă o pasarelă peste una dintre deviațiile drumului, acum nefuncțională din motive...

And nothing else matters (1)

And nothing else matters (1)

Feb 23, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi o cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Sunt puține activități sportive pe lumea asta care mă entuziasmează așa cum mă entuziasmează schiatul. Ca să rămân în zonă, se mai apropie pedalatul și, la egalitate, înotul. Dar sunt amândouă departe, departe… Schiez de la o vârstă la care unii abia merg bine. Și nu vreau să mă laud acum, dar așa e. Am avut marele noroc că părinților mei și prietenilor lor le-a plăcut muntele iarna, așa că de la începutul anilor optzeci, măcar o săptămână pe an mergeam în concediu de iarnă la Semenic. Locul părea unul cel puțin fantastic, dar cum nu văzusem nici măcar Poiana Brașov ca să pot să-mi dau cu părerea, aleg să o cred pe mama când îmi spune că puneam păturile de la hotel în geam ca să nu ne sufle vântul în cameră. Adică destul de nasol. Probabil pe acolo era și mâncarea, la fel și pârtiile. La fel și echipamentul sportiv – probabil cel mai scump echipament sportiv posibil pe vremea aceea. Niște clăpari, dacă aveai norocul să găsești așa ceva, te scăpau lejer de un salariu mediu. Despre schiuri nu am ce să mai zic, că nu găseai nimic, nici măcar dintre cele făcute prin fosta Iugoslavia. Aveam Reghin – de la primul model, nu mai știu cum se numea, Topaz, până la Rubin am avut eu. Cred că mai sus erau doar high-endurile National. Grele de te rupeau la cărat, proaste de te rupeau la propriu pe pârtie. Dacă nu se rupeau ele primele. Iar costumele de schi – vată între două straturi subțiri de fâș. Noroc că nu fumam pe atunci, că sigur lua foc. Instalațiile, o durere. Și gata, ajunge cu preistoria, că și dacă ar fi mai multe de zis, poate o să reiau tema, să ne întoarcem la prezent. Am fost șase zile a Straja. Știu Straja de mult timp, că mergeam ca să mai umplu timpul dintre două concedii de iarnă cu niște adrenalină. La cum schiam pe...

Ăla negru

Discriminarea nu e un concept nou în România, ba chiar aș zice că e ceva la care suntem foarte pricepuți. Nu credeți? Haideți să vedem. De câte ori nu ați auzit, în sens perioativ, evident, sintagme, poate chiar proverbe, în care numitorul comun e cuvântul „țigan”? De câte ori nu ați asistat sau chiar participat la acțiuni de izolare, copii sau adulți fiind. La școală, în parc, la ștrand. Cam oriunde. Ați stat vreodată cu un țigan în bancă? Aveți prieteni țigani? De câte ori nu ați auzit părinții (poate nu și în ultimul timp) că-și sperie odraslele cu „țiganul” care-i fură, dacă nu sunt cuminți? De câte ori ați intervenit? De câte ori ați fost martorii unor scene de discriminare? De câte ori ați intervenit? Românul nu s-a născut rasist, dar a crescut așa. Am avut profesori pentru care termenul de țigan a avut invariabil o conotație negativă. Vorbim de „defecte” vizibile, nu vreau să aduc în discuție că am fost parte din Holocaust, chiar dacă încercăm să ne ascundem după deget, în ciuda evidențelor. Și nici nu vreau să reamintesc că am făcut un referendum pentru a priva de un drept o minoritate sexuală. Sau că ființe umane suferinde, nu cu mult timp în urmă, erau închise în condiții de lagăr de concentrare doar pentru că erau pozitive HIV. Și nici să nu mă mai leg de nesimțirea celor care parchează pe locurile persoanelor cu dizabilități fizice, care, până la urmă, tot o discriminare e. Și toată atenția s-a îndreptat spre țigani pentru că erau singurii diferiți față de majoritatea populației. Și nu vorbesc doar de aspectul fizic. Nu am fost rasiști (până acum!) cu alții doar pentru că pe atunci nu existau. Da, toți am fost anti-Apartheid, toți am fost mișcați de visul lui Martin Luther King, dar era simplu, eram atât de departe încât nu ne era greu să le fim alături. Dar azi, cu toată globalizarea care vine peste noi, găsim noi dușmani: că au culoarea pielii mai închisă, că au altă religie, că ochii le sunt oblici, ce caută la noi, să stea la ei în țară, chiar dacă acolo sunt victime sigure! Noi nu am primit educația...

Numitor comun

Numitor comun

Aug 6, 2020

Muntele Mic, Semenic, Arieșeni (Vârtop), Râușor, Rânca, Șureanu. Sunt locuri din România, relativ aproape de Timișoara, în care, teoretic, ai putea să mergi iarna să schiezi. Ideal ar fi să poți să și rămâi acolo peste noapte, să nu bați drumurile pe timp de iarnă pentru trei sau patru ore de sport. De multe ori, asta se și poate. Dar cu ce cost? Și nu, nu mă refer la bani. Păi să vă spun eu costurile… Toate zonele de mai sus, cu o singură excepție pe care o voi spune la final, arată îngrozitor. Sau, mai precis spus, arată îngrozitor după intervenția umană. Peste tot s-au construit cabane, pensiuni, hoteluri pentru care termenul de „îndoielnic” e un compliment. Arhitectural, chiar și pentru un om fără studii de specialitate și/sau pretenții, dar care poate face comparație cu alte locuri, vorbim de adevărate coșmaruri. Orice excepție de la această regulă pierde instantaneu, chiar și numai prin vecinătatea în care se află. Cum poate o autoritate, oricare ar fi ea, sub orice guvernare, să permită așa ceva, eu nu reușesc să înțeleg. Și nici cum pot rămâne construcții neterminate ani la rând. Sau în ruină. Sau neîntreținute. Sau cu un aspect grotesc, complet în afara peisajului. Și dacă există cineva cu viziune, e dat deoparte sau i se pun bețe în roate. Și peste tot ce am pomenit mai sus, rămâne dezastrul ecologic dezlănțuit concomitet cu tot ce a însemnat nașterea și apoi cu existența unor astfel de mizerii. Gândiți-vă doar la cât de multă pădure s-a tăiat doar pentru parcări, că poate hai, clădirile nu au chiar o amprentă prea mare la sol, sunt ridicate, de obicei, pe verticală. Apoi să ne imaginăm logistica din spatele construirii unei pensiuni. Din beton, evident, că din lemn sunt rare. Poluarea adusă de camioane, betoniere, buldozere. Curg uleiurile și motorina din mașinile vechi ca petrolul din sondele din Dallas. Betoane aruncate peste tot, resturi de fier, de țiglă, de sticlă, de plastic, orice e material utilizat în construcții, acolo rămâne. Asta dacă nu-l ia vreo ploaie zdravănă și-l dă jos de pe munte, unde altundeva decât într-unul din râurile care vor ieși mai apoi din matcă, blocat de digurile...

Cei plecați

Cei plecați

Nov 10, 2019

Ne-au salvat de PSD în 2009, când Geoană se bucurase prea repede și lansa în eter memorabilul „Mihaela, dragostea mea…”. Ne-au salvat încontinuu de atunci, cu miliarde de euro întorși în ecosistemul românesc, să crească PIB-ul cu care să se laude de-alde Dăncilă sau Vâlcov. Au schimbat percepția europenilor despre noi, din hoții, proxeneții și cerșetorii Europei, am ajuns, de multe ori, eroi. Că-și riscau viața pe străzi, oprind extremiștii religioși, că mureau apărându-și locul de muncă, că nu aveau weekenduri sau sărbători, uimindu-și angajatorii cu îndârjirea cu care își fac treaba, deși mai prost plătiți decât localnicii, în mai puțin de un deceniu au reușit mai mult decât orice Minister de Externe pe care l-au (sau l-am) avut vreodată. Au învățat limbi străine ale căror cuvinte noi nici să le desenăm nu putem. Au învățat meserii pe care în România nici măcar nu am reușit să le încadrăm în nomenclator. Au renunțat la multe. La soț sau soție, la părinți, la copii. Din pur altruism, nu pentru ei. Aproape niciodată pentru ei. Uneori provocâd sau trăind drame inimaginabile. Trăind ei înșiși o dramă continuă. Au venit înapoi să-i bată jandarmii plătiți și din banii lor. Au venit aici să-i jignească aceeași mizerabili care i-au făcut să plece. Au întors și celălalt obraz, dar nu au uitat. Și se vor mai întoarce. Au ieșit la vot într-o proporție mult, mult mai mare decât cei rămași acasă. Fiind nevoiți să meargă poate ore întregi să ajungă la urnă, nu minute, ca noi. Au făcut imposibilul. Au ținut România, uneori chiar împotriva celor care o conduc, pe drumul european. Le mulțumim! Pentru tot. Au fost, de multe ori, oxigenul injectat într-o atmosferă irespirabilă, otrăvită chiar. Fără ei, astăzi poate n-am mai fi avut alegeri. Sau cuvânt liber. Sau o țară. Și cred că a venit timpul să facem și noi ceva pentru ei. Noi, cei rămași. PS: Din textul meu lipsește ceva. Lipsește o imagine care a circulat intens în ultimul timp în social media și la TV. Probabil nu sunt mai mult de o mie de cuvinte mai sus, așa că fotografia asta le cuprinde lejer pe toate. Dar le-ar cuprinde și dacă ar fi...

E doar despre ei, nu despre voi

E doar despre ei, nu despre voi

Apr 16, 2019

Mi-aș fi dorit să scriu un text optimist. Un text despre cum binele (sau măcar moralitatea, legea) învinge. Despre cum întunericul dispare. Nu, nu-s doar cuvinte dintr-un nou limbaj de lemn. Ar fi fost un semn care să marcheze o renaștere. Un semn care să ne arate că se poate. Că avem motive să sperăm. Că avem dreptul să o facem. Dar n-a fost așa. A fost o amânare. O amânare echivalentă cu o punere în libertate. Probabil că și în cazul unei acuzări, până la momentul motivării ar fi trecut luni bune, poate chiar ani (vezi cazul Vâlcov). Dar aveam măcar iluzia unei condamnări. N-a fost să fie, aș zice mioritico-fotbalistic. Dar au fost totuși două momente anterioare care mi-au atenuat preventiv amarul zile de azi. Amândouă la Craiova, amândouă în timpul mitingului PSD. Primul e Costel Bencea. E omul. Scuze. E OMUL care s-a întors din Portugalia și a încercat să ajute cum poate pe cei suferinzi. Suferinzi din cauza bolilor, dar și din cauza celor care fură până și banii de medicamente. Îl știți, sigur ați auzit de el. Costel a umblat singur printre „susținătorii” PSD cu o pancartă acuzatoare. Curaj? Sper că nu. Cel mult decență. Și al doilea e cel care a dat titlul acestui articol… „E doar despre ei, nu despre voi. O să vă arunce ca pe măselele mele când o să își dea legile. N-o să mai fie nimic de voi. Mergeți acasă că dacă lipsiți îi concediați!” Într-o organizare de tip comunist, cu oameni aduși de peste tot ca să dea bine la numărat, ei au fost insule de normalitate. Să le spui celor adunați acolo fără nicio reținere că sunt aduși să strige pentru niște hoți era de neconceput acum câțiva ani. Riscai linșarea imediată. Azi oamenii, chiar și cei prezenți la miting, își pun întrebări. „De ce mor oamenii în spitale, când boala de care sufereau era una banală? De ce mor copiii căzând în haznalele din curtea școlii? De ce sunt violați pe stradă, furați și bătuți în scări de blocuri? De ce mor oameni pe străzile sparte și niciodată suficiente. De ce pleacă băiatul meu în Spania? Sau fata în Italia? De...