Feb 23, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi o cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Sunt puține activități sportive pe lumea asta care mă entuziasmează așa cum mă entuziasmează schiatul. Ca să rămân în zonă, se mai apropie pedalatul și, la egalitate, înotul. Dar sunt amândouă departe, departe… Schiez de la o vârstă la care unii abia merg bine. Și nu vreau să mă laud acum, dar așa e. Am avut marele noroc că părinților mei și prietenilor lor le-a plăcut muntele iarna, așa că de la începutul anilor optzeci, măcar o săptămână pe an mergeam în concediu de iarnă la Semenic. Locul părea unul cel puțin fantastic, dar cum nu văzusem nici măcar Poiana Brașov ca să pot să-mi dau cu părerea, aleg să o cred pe mama când îmi spune că puneam păturile de la hotel în geam ca să nu ne sufle vântul în cameră. Adică destul de nasol. Probabil pe acolo era și mâncarea, la fel și pârtiile. La fel și echipamentul sportiv – probabil cel mai scump echipament sportiv posibil pe vremea aceea. Niște clăpari, dacă aveai norocul să găsești așa ceva, te scăpau lejer de un salariu mediu. Despre schiuri nu am ce să mai zic, că nu găseai nimic, nici măcar dintre cele făcute prin fosta Iugoslavia. Aveam Reghin – de la primul model, nu mai știu cum se numea, Topaz, până la Rubin am avut eu. Cred că mai sus erau doar high-endurile National. Grele de te rupeau la cărat, proaste de te rupeau la propriu pe pârtie. Dacă nu se rupeau ele primele. Iar costumele de schi – vată între două straturi subțiri de fâș. Noroc că nu fumam pe atunci, că sigur lua foc. Instalațiile, o durere. Și gata, ajunge cu preistoria, că și dacă ar fi mai multe de zis, poate o să reiau tema, să ne întoarcem la prezent. Am fost șase zile a Straja. Știu Straja de mult timp, că mergeam ca să mai umplu timpul dintre două concedii de iarnă cu niște adrenalină. La cum schiam pe...

Jul 30, 2020

Steagul Croației Când România era încă un stat al cărui acronim era RSR, aducând un pic a republică sovietică, un film văzut „pe sârbi” (da, știu, iar vorbesc despre asta) mi-a marcat copilaria. Era un film despre niște puștani care reușesc să facă niște lucruri extraordinare cu un calculator, în timpul vacanței de vară, pe malul Adriaticii. Nu mai știu dacă era croat sau sloven sau ce era, că pe atunci era doar Iugoslavia, și nici nu mai știu alte detalii din film, țin minte că era ceva între E.T. și Short Circuit, cu muzică rock, cu glume, cât înțelegeam eu limba, cu aventuri. Poate ceva de genul Cireșarii, ca să fiu mai pe aproape. Filmul m-a făcut să am o relație specială, simbiotică aproape, cu calculatorul. La început să-mi doresc unul, să mă joc, apoi, după ce l-am avut, să fac ceva cu el… Asta a fost una dintre „sechele”. Al doilea rezultat al filmului a fost că am început să iubesc, chiar fără să o văd, Riviera Dalmată. Și că aș fi dat orice pe atunci să ajung acolo. Acolo era Paradisul, era aproape, era palbabil, era totuși o țară socialistă, nu înțelegeam, copil fiind, de ce nu avem voie acolo, dar nici de ce ei aveau de toate și noi nimic nu înțelegeam. Nu a fost să fie atunci, că nu au fost vremuri. Apoi au fost alte vremuri, și am cam uitat de Adriatică. Nu de tot, dar… Croații au avut un război urât și lung, apoi și-au revenit bine de tot. I-am urât un pic pentru golul lui Šuker (un fotbalist fantastic, fără îndoială) cu care ne-a scos din „optimile„ World Cup 1998, dintr-un penalty pe care doar arbitrul argentinian, sătul de români probabil, l-a văzut. Ca să plâng și cu ei, acum doi ani, la ultima cupă mondială, când francezii au hotărât că lor le stă mai bine cu trofeul, unde să-l scoată croații în Zagreb, că nu au loc pe străzi. Toți avem nostalgii. Iugoslavia (sau oricare dintre țările de azi care pe vremuri o formau) e nostalgia mea cea mai pregnantă. E spațiul (dar nu în sensul fizic, geografic) în care mi-am trăit copilăria. Totul se...

Jun 19, 2020

Am stat mult pe gânduri să mă decid ce jucărie să primesc de ziua mea (surprise!). Știam ce vreau, dar aria era atât de extinsă, încât mi-a fost destul de greu să mă decid. Acum, că am făcut-o, mi se pare cea mai buna decizie luată – pe nișa asta, clar! Voiam un tracker bun și în sală, bun și afară, să știe și hărți, să fie și autonom cât de cât, să arate bine, să nu fie gros, să nu fie mare (nu-s vreun skanderberger sau care o fi numele sportivului care practică sportul ăsta – paranteză foarte lungă, cică sportului i se spune așa la noi de la preluarea greșită a poreclei în limba turcă a unui general albanez, Gjergj Kastrioti, numit Iskender Bey – Guvernatorul Iskander/Alexandru, general care avea o forță incredibilă în braț – braț fier), să pot să-l port și fără telefon lângă mine. Mi-ar fi plăcut să detecteze singur tipul de mișcare fizică, așa cum o face parțial și Apple Watch, dar nu era un punct sine qua non. Deci criterii multiple, greu de pus toate în același ceas. Am luat multe în considerate: Casio, Fitbit, Suunto, Polar, Garmin. Stai, că nu e așa simplu, chiar dacă pare. Da, sunt cinci branduri, dar fiecare are cel puțin trei modele de luat în calcul. Le-am întors pe toate părție (e-întors, că eram în lockdown), am citit tone de review-uri, dar cum să zic, nu mă face nimeni pe mine din vorbe! Am mai și întrebat în stânga și în dreapta… În final, am ales un câștigător. Garmin Fenix 6S Sapphire Carbon Grey! Cum acesta nu e un review propriu-zis, ci mai mult un customer experience, subiectivismul poate atinge cote alarmante. Ah, și nici post plătit nu e (Alo, Garmin?), doar ca să știți. Ce îmi place cel mai mult? Nu îl simți pe mână. Am mers pe varianta S (s stands for small size) nu doar din considerente de dimensiune/diametru – 42mm 6S, 47 6, 51 6X, ci și pentru greutate. Deși treizeci de grame, un espresso, par puține, la alergat le simți pe mână. Geamul e safir, am ales special sticla aceasta, că nu mi-a plăcut ideea de...

Apr 15, 2014

La începuturile vieții mele de corporatist, a trebuit să călătoresc, pentru prima dată, către țara-mamă a companiei pentru care lucram. Par-avion, natürlich! Și, deși țara respectivă nu se încadra în niciun grad de risc, exista un mic instructaj pe care trebuia să-l primești. Printre altele, în instructaj ți se spune ceva foarte interesant: deși personalul de pe aeroporturi e mai tot timpul cu zâmbetul pe buze și extrem de amabil, niciodată (dar absolut niciodată!) să nu faci pe glumețul cu ei! Și, în special, să nu o faci cu cei de la Poliția de Frontieră! Indiferent dacă sunt nemți, austrieci, francezi, ruși sau din Statele Unite. Nu riști doar să nu mai pui piciorul în țara respectivă, dar ai și toate șansele să faci cunoștință cu sistemul lor penitenciar. Sunt câteva cuvinte cheie pe care, sub nicio formă (poate doar dacă ai unele informații pe care TREBUIE să le afle autoritățile), nu ar trebui să le scoți, în glumă, pe gură: „deturnare”, „atentat”, „bombă”, „armă”, „droguri” etc. Că să vă dați seama cât sunt de serioși, am un mic exemplu: pe un aeroport, nu-l mai țin minte care, vameșul (zâmbind), înainte să trec prin scanner, m-a întrebat: „Would you mind if you took off your belt?” („V-ar deranja dacă ați scoate cureaua?”) . Neatent, am înțeles „Would you, please, take off your belt?” („Puteți, vă rog, să scoateți cureaua?”). Și, logic, în locul unui răspuns de genul „Of course, no!” („Nu, bineînțeles!”), am răspuns cu „Yes!”. Ei bine, „Da”-ul meu n-a prea căzut bine. Și, în câteva clipe, fața i s-a schimbat vameșului. A devenit extrem de serios. Chiar și după ce mi-am scos cureaua și am încercat s-o dreg, să-i zic că am înțeles pe dos întrebarea lui, tot nu și-a mai revenit la amabilitatea inițială și am fost scanat și cu scannerul portabil. Și nu, nu aveam barbă și nici nu prea aduc a arab, chiar dacă-s un pic mai brunet. Și toate astea pentru o neatenție. Dar ei nu riscă. Nu trecuseră prea mulți ani de la 9/11… Și chiar dacă ar fi trecut, nu cred că s-ar fi întâmplat altfel. Nu încercați să faceți uz de simțul umorului în prezența unor oameni care nu...

Probabil că aș fi extrem de fericit dacă toate utilitățile ar fi puse la dispoziție de către un singur furnizor. Sau să fie un third-party care să emită o singură factură pentru toți. Să am o singură plată… Evident, am luat-o pe arătură, ar fi stupid și legile UE împotriva monopolurilor n-ar permite așa ceva. Și-n plus, de aia există facturi electronice, automate de plată, online banking, direct debit… Ideea e că-s leneș. Comod, mai bine zis. Și nu-mi place să-mi pierd timpul printr-o mie de locuri, doar ca să plătesc. În condițiile acestea, progresul tehnic s-a potrivit ca o mănușă și a rezolvat problema. Problemele. OK… Dar nu aici era problema cea mai mare. Ci în alt loc. În relația cu statul. Stat de care mi-am adus aminte când am găsit un proces-verbal (o amendă, adică) mai vechi printre hârtiile din birou. Știam de ghiseul.ro. Anul trecut am făcut un transfer  două transferuri prin site-ul respectiv. Cinci minute mi-a luat să achit ambele amenzi. Dar cum amenzile nu-s singurele plăți pe care le faci în contul statului român, hârtia mi-a adus aminte și cum am luat-o. Conducând. Adică folosind un mijloc de transport pentru care, în mod normal, se percepe impozit. Speriat de tot ce auzisem/citisem/văzusem prin orice formă de media (social or not), dar și de experiențele din trecut, mă gândeam cu groază că-mi voi pierde o zi pentru a clarifica dacă am (am, cu siguranță) ceva de plătit și cum. Și înainte să mă apuc să-mi iau liber de la serviciu, am dat o fugă pe site-ul Primăriei Timișoara. Și de acolo, la doar un link distanță, am ajuns la Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara. Dar stai, că abia acum începe partea interesantă! Plimbându-mă prin meniuri, am ajuns la „Robotul telefonic”. Eu știam un robot telefonic, ăla la care mai sunam pe vremea lui Ceaușescu, să-ți spună ora exactă… „La semnalul următor, va fi ora…”. Doar că robotul ăsta e mult mai util. Te scutește de un drum la Primărie. Sau la ghișeul de informații/plăți, oriunde ar fi el. (În mall, cred.) După ce formezi unul dintre numere, știi exact cât ai de plată. Mai ai un sigur pas de făcut,...

Nov 25, 2013

Fascinat de Rusia (nu-s chiar rusofon, dar un pic rusofil, cred că tot sunt…), mai vin cu o recomandare de pe acolo. Filmele lui nu le-am văzut. Mă rog, filmele în care a jucat. Dar cel puțin o piesă de-ale lui auzisem prin Rusia. Vineri am auzit-o și la „Dansez pentru tine” și am pornit Shazam, să văd cine e. Dima Bilan.  Găsiți mai multe despre el pe Wikipedia sau pe pagina lui. Pe scurt, câteva cuvinte… A participat la Eurovision în 2006.  N-a câștigat atunci, a terminat doar al doilea. Dar a reușit să o facă în 2008, la Belgrad, cu piesa „Believe”. A înregistrat și în Statele Unite, a cântat și cu Nelly Furtado. Omul e foarte implicat în cauze sociale și e peste tot prin Social Media. Și nu cântă rău. Sau (cel puțin) mie îmi...