
Feb 23, 2021
AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi o cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Sunt puține activități sportive pe lumea asta care mă entuziasmează așa cum mă entuziasmează schiatul. Ca să rămân în zonă, se mai apropie pedalatul și, la egalitate, înotul. Dar sunt amândouă departe, departe… Schiez de la o vârstă la care unii abia merg bine. Și nu vreau să mă laud acum, dar așa e. Am avut marele noroc că părinților mei și prietenilor lor le-a plăcut muntele iarna, așa că de la începutul anilor optzeci, măcar o săptămână pe an mergeam în concediu de iarnă la Semenic. Locul părea unul cel puțin fantastic, dar cum nu văzusem nici măcar Poiana Brașov ca să pot să-mi dau cu părerea, aleg să o cred pe mama când îmi spune că puneam păturile de la hotel în geam ca să nu ne sufle vântul în cameră. Adică destul de nasol. Probabil pe acolo era și mâncarea, la fel și pârtiile. La fel și echipamentul sportiv – probabil cel mai scump echipament sportiv posibil pe vremea aceea. Niște clăpari, dacă aveai norocul să găsești așa ceva, te scăpau lejer de un salariu mediu. Despre schiuri nu am ce să mai zic, că nu găseai nimic, nici măcar dintre cele făcute prin fosta Iugoslavia. Aveam Reghin – de la primul model, nu mai știu cum se numea, Topaz, până la Rubin am avut eu. Cred că mai sus erau doar high-endurile National. Grele de te rupeau la cărat, proaste de te rupeau la propriu pe pârtie. Dacă nu se rupeau ele primele. Iar costumele de schi – vată între două straturi subțiri de fâș. Noroc că nu fumam pe atunci, că sigur lua foc. Instalațiile, o durere. Și gata, ajunge cu preistoria, că și dacă ar fi mai multe de zis, poate o să reiau tema, să ne întoarcem la prezent. Am fost șase zile a Straja. Știu Straja de mult timp, că mergeam ca să mai umplu timpul dintre două concedii de iarnă cu niște adrenalină. La cum schiam pe...