Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Sfârșitul legendelor

Sfârșitul legendelor

Nov 27, 2020

Olimp, Grecia Am crescut cu fotbal. Era și normal. Venea din familie, tatăl meu fiind bolnav după acest sport. Bolnav și implicat: a jucat, a fost președinte de club, a fost arbitru. Nu în primele ligi, dar undeva pe la mijloc. Și asta s-a transmis cumva. Deși s-a transmis doar pasiunea, nu și talentul. Timpul a mai estompat din pasiune; timpul și lipsa rezultatelor. La cluburi, la națională. Că nu am reușit niciodată să am o echipă favorită care să nu fie românească. Numiți asta pseudo-patriotism (că tot vine 1 Decembrie), numiți-o cum vreți, dar asta e. Au fost și rămân în suflet câteva echipe: Pandurii, Steaua, Naționala (sau pluralul aici, că mai nou ne lăudăm și noi cu ce putem, adică și cu ăia mici). Pandurii – de când jucau la ultra-matinalul Diviziei C, pe stadionul cu tribune din banci de lemn, cu vopsea scorojită de ploaie-soare-zăpadă-ploaie-soare-zăpadă, fără acoperiș, cu o singură lojă pentru tovarășul prim-secretar, Steaua – de când… nici nu mai știu de când, și mai ales de ce, când Știința lui Balaci era la doi pași de mine. Iar Naționala… ce explicație să mai dau aici? Dar m-am bucurat cu fiecare echipă românească ajunsă să facă performanțe sau măcar surprize prin Cupele Europene. De la Intertoto la Cupa Cupelor, Cupa UEFA, până la Cupa Campionilor Europeni. Echipe care azi nu mai există, unele pe drept șterse din clasament, altele nereușind să se adapteze prezentului. Dacă nu ați prins acele vremuri, copilaria voastră a fost puțin mai săracă, îmi pare rău să o spun. Eu le-am iubit, și nu e deloc nostalgie aici. Am cam lungit începutul, deh, vârsta… Am scris mai sus de Balaci. Pe el l-am văzut jucând. Din păcate, niciodată din tribune. Dar nu era singurul. Nu țineam cu Craiova, dar puteam să dau din cap, la orice oră, „primul unsprezece”. De la Silviu Lung la Cârțu, Balaci și Cămătaru. La fel puteam să fac și cu Steaua, Dinamo, dar puteam lejer să zic vreo doi-trei jucători de la majoritatea cluburilor din Divizia A. Despre fotbalul de afară știam mai puțin. Că nu prea erau surse. Ce vedeam pe la noi era prea puțin. Ce citeam (apropo, aveam...

Lijepa naša domovino

Lijepa naša domovino

Jul 30, 2020

Steagul Croației Când România era încă un stat al cărui acronim era RSR, aducând un pic a republică sovietică, un film văzut „pe sârbi” (da, știu, iar vorbesc despre asta) mi-a marcat copilaria. Era un film despre niște puștani care reușesc să facă niște lucruri extraordinare cu un calculator, în timpul vacanței de vară, pe malul Adriaticii. Nu mai știu dacă era croat sau sloven sau ce era, că pe atunci era doar Iugoslavia, și nici nu mai știu alte detalii din film, țin minte că era ceva între E.T. și Short Circuit, cu muzică rock, cu glume, cât înțelegeam eu limba, cu aventuri. Poate ceva de genul Cireșarii, ca să fiu mai pe aproape. Filmul m-a făcut să am o relație specială, simbiotică aproape, cu calculatorul. La început să-mi doresc unul, să mă joc, apoi, după ce l-am avut, să fac ceva cu el… Asta a fost una dintre „sechele”. Al doilea rezultat al filmului a fost că am început să iubesc, chiar fără să o văd, Riviera Dalmată. Și că aș fi dat orice pe atunci să ajung acolo. Acolo era Paradisul, era aproape, era palbabil, era totuși o țară socialistă, nu înțelegeam, copil fiind, de ce nu avem voie acolo, dar nici de ce ei aveau de toate și noi nimic nu înțelegeam. Nu a fost să fie atunci, că nu au fost vremuri. Apoi au fost alte vremuri, și am cam uitat de Adriatică. Nu de tot, dar… Croații au avut un război urât și lung, apoi și-au revenit bine de tot. I-am urât un pic pentru golul lui Šuker (un fotbalist fantastic, fără îndoială) cu care ne-a scos din „optimile„ World Cup 1998, dintr-un penalty pe care doar arbitrul argentinian, sătul de români probabil, l-a văzut. Ca să plâng și cu ei, acum doi ani, la ultima cupă mondială, când francezii au hotărât că lor le stă mai bine cu trofeul, unde să-l scoată croații în Zagreb, că nu au loc pe străzi. Toți avem nostalgii. Iugoslavia (sau oricare dintre țările de azi care pe vremuri o formau) e nostalgia mea cea mai pregnantă. E spațiul (dar nu în sensul fizic, geografic) în care mi-am trăit copilăria. Totul se...

May the 4th be with you (Miracolul Star Wars)

Nu erau multe lucruri care să mă fascineze la începuturile anilor optzeci. O mie nouă sute optzeci, că nu-s chiar atât de bătrân. Sunt două componente importante aici: vârsta mea (pe atunci, doar o cifră) și situația politică din România. Republica Socialistă, să mă-nțelegi mai bine. Opțiunile se reduceau asimptotic către zero. Hai, să nu fie chiar zero, dar tot dintr-o cifră ca vârsta mea. Să ies pe stradă la joacă, să citesc (mai greu, eram cam până-n opt ani, știam, dar nu aveam prea multe de citit atunci), să mă uit la televizor – preponderent „pe sârbi”, că „pe români” mă uitam cel mult la meciurile de fotbal, la Teleenciclopedia și mai era miercuri seara o emisiune foarte interesantă, ceva cu spațiul cosmic, dar nu mai știu cum se numea. A, și mai era și cinematograful! Tot ce era legal la noi, era supus cenzurii. Aia înseamnă că nici producțiile cinematografice nu scăpau de brațul scurt (lung?) al legii. Legea cenzurii era făcută de niște analfabeți. Dacă referirea la dictatura comunistă (sub orice formă) nu era evidentă, dacă erau doar parabole, metafore, existau șanse să treacă filme, chiar dacă mesajul era clar de „rebeliune” Așa s-a întâmplat cu Star Wars. Pe atunci era o doar o trilogie. Asta afirm acum, că la șase-șapte-opt ani nu cred că știam ce e aia. Și nici nu țin minte în ce ordine am văzut cele trei filme. Unul dintre ele, culmea, chiar primul, nu mi-l mai aduc aminte deloc. Nici unde l-am văzut (posibil cinematograf), nici povestea, nimic! Slabe flashback-uri cu scene din film, dar cam atât. The Empire Strikes Back l-am văzut sigur la cinematograf. Nu mai știu exact de câte ori, probabil cel puțin cinci. Iar ultimul din seria de atunci, Return of The Jedi, la Filmski Maraton  (nu cred că găsiți explicația pe Google, fie știți ce e, fie nu). Multă vreme în școala primară, nu prea exista desen care să nu conțină o navetă spațială din film, o scenă de duel cu săbii laser sau măcar o sabie laser. Sau bețe colorate în roșu și albastru. Sau colecțiile de surprize din pachetele de țigarete de gumă „Ratovi Zvezda” (am căutat titlul exact...

Revoluția mea

Revoluția mea

Dec 19, 2019

Suntem la treizeci de ani de la poate cel mai frumos Decembrie din istoria noastră. Suntem liberi. Și nu e doar un cuvânt frumos. E un adevăr. Exact ceea ce ne-a lipsit cumplit înainte de acel Decembrie 1989. Nu am pierdut pe nimeni (cunoscut) în Revoluția din Decembrie. Nu am pierdut pe nimeni nici înainte de acel moment. Am avut bunicul prizonier la ruși, a făcut și pușcărie pe nedrept aici, în România, dar nu l-aș cataloga neapărat deținut politic. Și nici nu am motive să mă plâng de lipsuri materiale pe acele timpuri. Poate chiar dimpotrivă, aș zice că „o duceam bine”. Mă rog, la limita decenței. Mai niște prieteni la Cantina Partidului, mai unii la PECO, mai o vecină șefă de Alimentara, mai niște prieteni în RFG. Și dacă pe lângă toate astea mai pun și ce aveam „la țară”, într-o zonă în care comunismul nu reușise să pună mai mult de câțiva pași timizi, iar proprietățile rămăseseră ale oamenilor, chiar dacă nu în acte (adică nu erau CAP-uri în zonă), devenind un adevărat paradis, aș zice că stateam mai bine decât s-ar înțelege din sintagma de mai sus. Făceau ai mei bani frumoși cu cireșe și alte fructe, dar și cu fânul pe vremea aia. Fân pe care statul îl cumpăra de la persoane fizice, un paradox al anilor optzeci, că prin cincizeci îl luau direct. OK, fie, îl cumpărau. Dar prețul era mereu zero. Sau niște ani buni de pușcărie, că așa meritau chiaburii, să plătească pentru munca lor! Nu aveam casa noastră, era un apartament închiriat de la „stat”, dar bunicii aveau, prin nu știu ce minune, o casă a lor, cu un mic teren în jurul acesteia și stăteam mai mult pe acolo. Era la doi pași de „bloc”, dar era altceva. Aveam o Dacia 1310 din 1984, care avea să devină prima mea mașină. Iar bunicul avea una 1300, cu motor franțuzesc, mândria familiei, moștenire promisă tot mie… Aveam două casetofoane, aveam magnetofon, aveam televizor color! Nu aveam video, dar nu îi simțeam lipsa, că mă uitam pe sârbi la filme. Nu fumam, dar tatăl meu avea mereu un cartuș de Kent în bar, lângă sticle de...

10 PRINT “Hello, World!”

10 PRINT “Hello, World!”

Nov 4, 2019

Se vorbește despre ce făceam #pevremeamea ca despre un etalon. „Mea” fiind impersonal aici. Dar tot pe acolo bat toți. Long story short, că noi ieșeam afară, că băteam mingea de-i rupeam fâșul, ne rupeam adidașii și crăpau mâțele de ciudă uitându-se la noi, iar ăștia micii de azi nu mai au altceva în cap decât console, telefoane și jocuri pe PC, și nu-i mai scoți din casă nici cu mită. Păi hai să vă zic eu cum era de fapt. Sau cum a fost la mine… Eram talentat la fotbal. Dar doar dacă scriam scorurile pe un carnețel, în rest, trebuia să șantajez căpitanul echipei de fotbal a clasei ca să prind un loc în ea. Jucam altceva, dar nu ne strângeam atâți, să punem de un trei-la-trei sub panou. Și mese de tenis erau puține. Asta la școală, că în cartier, fiind puțini, mai prindeam loc. Ultimul, și de multe ori portar, dar prindeam. Mai ales ca aduceam și Artexul… (Google it!) Apoi am descoperit ceva fabulos. TIM-S. Jucăria asta probabil mi-a schimbat viața. Am primit-o în schimbul schiurilor mele din fibră de sticlă Rubin (de la Reghin) în timpul vacanței de primăvară. Probabil 1988. Nu sunt chiar sigur, poate un an mai târziu. Totuși, irelevant. Relevant e că văzusem așa ceva doar în filme și la noi nici măcar nu aveai voie să aduci vorba că ar exista. L-am folosit atât de mult în săptămâna aia, de am făcut bășici la degete. Nu avea tastatură normală, era o placă pe care trebuia să apeși să facă „click”. Era dureros, la propriu. Și nu prea erau jocuri, aveam doar o carte din care introduceam programe. Line cu line. În Basic. Apoi am descoperit PC-urile. Sau cum s-or fi numit. Erau niște mașini care mergeau cu dischete de 8 inch. Și aveau jocuri! Mergeam la serviciul mamei, la centrul de calcul, unde era cineva care avea chef să dea mai departe microbul. Mi-a arătat ceva programare în… în nu mai știu ce, mai țin minte doar că desena niște sinusuri pe ecran, și apoi mi-a încărcat Chuckie Egg. Probabil că jocul nu era alb-negru (verde-negru, să fiu mai exact), dar monitorul așa îl...

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...